Diagnosticul corect

18 martie, sâmbătă, mult prea dimineaţă, după gustul meu, dar na, dacă ceasul interior mi-a dat alarma, am purces spre bucătărie şi am pus ibricul de cafea pe foc. Amorţeala aia a capului care-mi dădea de furcă de vreo două săptămâni parcă se intensificase, nu-mi mai simţeam nici omoplatul şi nici mâna stângă. La naiba, nu putea să fie dreapta, că nu pot fuma decât cu stânga! Am reuşit să-mi pun cafeaua, mi-am aprins ţigara, când… a bătut cineva la uşa. M-am ridicat brusc, dar tot nu se oprea… Hmmmm, bătea, dar nu la uşă, ci la mine-n piept. M-am aşezat la loc pe scaun, uimită de violenţa atacului. Tensiunea nu putea fi, doar e sărbătoare când am 10 cu 5. Hai să văd totuşi… Frăţioare, aproape 16 şi puls 130. Şi mai aveam şi un nod în gât. Era groasă! Ca să nu chem totuşi Salvarea pentru nişte palpitaţii, m-am dus la Urgenţă cu taxiul. Ajunsă acolo, deja situaţia se stabilizase de la sine. Am început să mă simt aiurea, eu cu tensiunea mea 12/8 le ocupam oamenilor un pat, cuplată la perfuzii. Nici nu m-am întors bine acasă şi am luat-o de la capăt. Pe scurt, în nici o săptămână am ajuns la cardiolog, la endocrinolog – analize, EKG, eco, RMN… Acolo, ce să vezi? Am mastoidită, o chestie care e cauzată de o otită cronică prelungită, şi jur că nu-mi amintesc să fi avut otită în secolul asta. Asta e una dintre posibilele cauze ale amorţelii de care sufăr, dar urmează neurologul, oftalmo, şi uite aşa ajunge omul să se caute, de voie, de nevoie. De la RMN am plecat cu ochii în lacrimi, dar nu din cauza mea, ci din cauza unei fetiţe de 15 ani, o mână de om, firavă şi zâmbitoare, care m-a lăsat fără suflare când, înainte de a intra în cabinet, şi-a scos… peruca. Căpşorul ei era brăzdat de o cicatrice imensă (îi fusese extirpată o tumoră cu aproape 2 ani în urmă), iar ea avea puterea să zâmbească! Brusc, mi s-a făcut jenă de toate văicărelile mele. “Du-te acasă, Oano, du-te acasă, că tu chiar n-ai nimic!” Ce să zic? Azi, sunt în aceeaşi fază, dar lecţia pe care am primit-o (cu siguranţă, nu întâmplător) mi-a schimbat percepţia. Mai am cale lungă de parcurs – neurologie, ORL, oftalmologie – până să primesc un tratament sau aş putea alege calea scurtă…

…  Acum 3 zile, la fix 23.45, părăseam redacţia, împreună cu o colegă, după predarea revistei, stoarse că două lămâi. În taxi, fără să fi avut neapărat vreo dispoziţie morbidă, a venit vorba şi de lumea ailaltă, moment în care şoferul, un tip la vreo 55 de ani, a preluat şi conducerea discuţiei. Am aflat toate amănuntele de la moartea mamei lui, cum era la morgă, ce servicii oferă pompele funebre (habar n-am de ce se uita la mine prin retrovizoare)… În fine, după şocul iniţial, am început să râdem, dar era previzibil, orele erau înaintate. Încurajat, omul a intrat şi mai adânc în amănunte. Aşa am aflat că e depresiv şi ia zilnic Xanax de 50 mg. Şi că e şi alcoolic (“mai ciupeam băutură”)! Mă rog, se lăsase de băut, dar pastilele alea îi dădeau aşa o dispoziţie… iuhuuuuuu! Instinctiv, m-am uitat spre vitezometru. Colega mea l-a întrebat când şi-a descoperit depresia. Ne-a răspuns fără să clipească: “La 24 de ani. Când m-am însurat”. Între timp, femeia îşi luase lumea-n cap, iar el rămăsese cu depresia. De atunci, făceau casă bună. Cert e că, după o scurtă anamneză, privindu-ne prin retrovizoare, ne-a pus diagnosticul: “Depresie! Doamnelor, vă spun eu care e cel mai bun lucru (în afară de Xanax, Dumnezeul anxioliticelor) dacă vreţi să vă reveniţi.” “Care, care?”, am întrebat noi în cor, cu speranţă. “Sanatoriul de nevroze de la Predeal. 40 de lei camera pe zi varianta de lux, e pomană.” Când a văzut că suntem uşor dezamăgite, a plusat: “Au şi discotecă în fiecare seară!”. Şi când te gândeşti că unii învaţă ani de zile ca să dea un astfel de diagnostic, dar dacă nici şoferii de taxi nu sunt buni psihologi, atunci cine?

După ce am coborât din taxi, am râs până acasă. Aproape… Pe alee, m-am întâlnit cu femeia de serviciu de la scara cealaltă. M-a salutat veselă, dar ceva a oprit-o. “Oana, ce-i cu tine de eşti aşa tristă?”. M-am mirat. “Tristă? Dimpotrivă, zâmbeam.” I-am şi demonstrat. S-a uitat ciudat la mine, dar n-a zis nimic. La fel am intrat şi în lift. Cel puţin aşa credeam. Zâmbeam, da’ pe invers. A naibii parestezie! Am intrat la fel de zâmbitoare în casă, am luat un Xanax de 0,25 şi… iuhuuuuu! Merge cineva la Predeal? 🙂

P.S. Prieteni, vreau să vă mulţumesc tuturor pentru încurajări, am fost extrem de impresionată de faptul că m-aţi sunat, că mi-aţi scris, pe fb şi în privat, că v-aţi oferit să mă ajutaţi, şi nu doar cu o vorbă bună, că nu m-aţi lăsat să cad şi mai rău în depresie. Contează foarte mult pentru mine, nici nu ştiţi cât. 🙂