Scheletul din dulap

Săptămâna trecută, când încă nu venise iarna din nou, mi-a sunat la uşă o vecină, care, văzând abundenţa de încălţări de sezon din hol, m-a întrebat dacă mă pregătesc să plec la munte. Am confirmat jenată, afară erau 25 de grade, iar la mine în hol tronau apreschiuri şi ghete îmblănite, iar în cuier… haine asortate plus toate accesoriile de rigoare. După ce a plecat, mi-am zis că e timpul să-mi fac curaj şi să trec la garderoba de primăvară. Mă rog, curaj e un cuvânt prea “subţire” în ce mă priveşte, fiindcă aici e vorba de cantitate de două ori. O dată, de cantitatea de haine pe care trebuie s-o înghesui în şifonier şi, a doua oară, de cantitatea de carbohidraţi pe care am înghiţit-o peste iarnă. De câte ori îmi scot boarfele din dulap primăvara, trăiesc cu senzaţia că toată viaţa m-am îmbrăcat de la parastase de 7 ani şi că răposata a fost mult prea slabă.

Simplul gând că o să dau iar peste pantaloni pe care pot să-i trag doar până la genunchi, peste tricouri până la buric şi cămăşi care nu vor sta încheiate decât cusute mi-a făcut rău, aşa că am început cu o… pauză. Mi-am aprins o ţigară şi mi-am sunat o prietenă. Când i-am spus prin ce trec, a început să râdă necontrolat.

— Ce faci, fetiţă, ce-i cu veselia asta pe tine?

— Nici prin cap nu-ţi trece! Stai să vezi ce-am păţit eu cu operaţiunea dulapul!

Acum trebuie să spun că prietena asta a mea s-a măritat de curând şi, într-un exces de generozitate, s-a gândit să-i facă şi omului ei mai mult loc în dressing. Cu ocazia asta, a dat peste… corpul delict, un costum care era al lu’ fostu’, un fost care i-a pus creierii pe moaţe şi pe care actualul îl iubeşte ca sarea-n ochi. Când a recunoscut husa costumului, a început s-o furnice pe şira spinării şi l-a aruncat într-un colţ, cu gândul să-l dea de pomană mai târziu. În momentul ăla, ghiciţi cine a intrat? Ei bine, da…

— Ce faci, iubi, aici? Ne mutăm undeva?

— Nu, dear, astea sunt câteva cârpiţe de-ale mele, vreau să-ţi fac loc şi ţie…

— Câteva… mii văd. Auzi, dar ce-i cu costumul ăla în husă acolo, aruncat aşa?

— Nnnnimic… E o vechitură, voiam să scap de el.

— Ia să văd ce e acolo!

— Lasă-l, te rog, e de aruncat! I-l dau omului de serviciu…

— Cum să-l dai aşa? Ăla e un costum de firmă!

— Nu e al tăăăăău, a mai zis amica mea, simţind că se prăvăleşte cerul pe ea.

Stupoare. Stupoare. Stupoare.

— Aaaaaaaa, e al lu’ nenoro… !@#$%^&* ăla care ţi-a mâncat ficaţii, şi nu doar ţie! Adu-mi o foarfecă repede, că acum îl fac praf!

Zicând asta, n-a mai aşteptat, l-a trântit în mijlocul camerei şi a început să sară pe el cu picioarele şi să-i dea şuturi cu sete, de parcă înăuntru era chiar împricinatu’. Când a obosit, a zis:

— Adu totuşi şi foarfeca, vreau să mă asigur că n-o să poarte nimeni mizeria asta de doi lei! Da, de doi lei, la fel ca stăpânul ei.

A desfăcut fermoarul cu un gest nervos, decis să facă din costum cârpe de praf. A urmat o pauză lungăăăă, după care i s-a auzit iar vocea, de data asta şovăielnică:

— Auzi, iubi… Asta e cravata mea. Ce caută aici?

Am râs 10 minute doar imaginându-mi scena. Şi eu, şi ea. După care, am întrebat-o:

— Ia zi, s-a calmat omu’ tău?

— Da, e în dormitor. N-o să iasă de-acolo prea curând.

— Aoleu, aşa rău s-a supărat pe tine?

— Nu, fetiţă, de un sfert de oră îşi perie costumul…