Ce ne mai place moca!

Afară sunt 38 de grade, iar eu mă afund aproape cu voluptate în asfaltul topit. Normal că mă afund, dat fiind IMC-ul meu din ultima vreme, dar mă consolez la gândul că nu sunt singura. Aşa sunt oamenii, se bucură de necazul altora… Din nefericire, nu mă ajută nici faptul că, de vreo două săptămâni, umblu bandajată la ambele picioare, iar acum, din cauza căldurii, leucoplastul mi s-a dezlipit de locul dureros şi mi-a migrat spre tălpi. Nu regret însă nicio clipă că mi-am luat sandalele alea argintii care m-au bătut până la os şi aproape m-au transformat într-o candidată la scaunul rulant, au fost un chilipir – cum era să nu le iau la doar 2 milioane, reduse de la 4? Aşa o pleaşcă nu se refuză! Tot un chilipir a fost şi leucoplastul – 200 de bucăţi, numai 7 lei. Cine s-ar fi gândit că o să-l consum pe tot în 3 zile? Magazinul ăla de lângă Piaţa Norilor de unde l-am cumpărat e plin de prostioare ieftine ca braga, care merită însă fiecare bănuţ. Doi lei dai, doi lei fac! Mi-am luat de acolo creme de faţă cu care-mi lustruiesc pantofii, deodorante cu care omor muştele din bucătărie, pastă de dinţi cu care-mi curăţ inelele şi acetonă cu miros de ţuică pe care probabil o s-o beau, fiindcă unghiile nu mi le curăţă. Asta sunt, îmi plac chilipirurile sau, mai bine zis, iluzia că am făcut o afacere, dar evident chestia asta nu rezidă din zgârcenie, ci pur şi simplu din situaţia dramatică a contului meu curent. Cu toate astea, am şi eu demnitatea mea – nu alerg după gratuităţi, nu sunt o obişnuită a locurilor pe unde se mănâncă şi se bea gratis şi nici nu cer niciodată nimănui nimic de la obraz. Sunt de părere că pe lumea asta nimic nu e gratuit, iar mai devreme sau mai târziu vine şi nota de plată. Leucoplastul ăla l-am plătit, ce-i drept, dar nu îndeajuns, aşa că de restul am cotizat în natură – cu trei rânduri de piele. Ce n-am plătit cândva au fost nişte medicamente pe care le-am primit de la o prietenă care beneficiază de gratuităţi şi s-a gândit să-mi facă un bine…

— Auzi, Oano, stai să-ţi dau nişte medicamente!

— De ce, dear, am o paloare care te inspiră?

— Hai că spui prostii! Nu, dragă, am o sacoşă plină şi ştii că eu nu iau mai nimic. Expiră pe-aici… O să vezi că o să-ţi prindă bine!

În fine, n-a fost chip să refuz. În punga aia erau hapuri pentru gât, tuse, gripă, picături de ochi, antiinflamatoare, antihistaminice, antibiotice, până şi supozitoare. Am plecat acasă gândindu-mă că o să expire la mine în sertar, nu la ea, dar n-a fost să fie… Fix a doua zi, am început să-mi dreg vocea şi să tuşesc discret. Până seara, eram cu mucii în bărbie, în prag de şoc anafilactic, răgeam ca un măgar, iar ochii mei aveau o culoare roşu-cerise. “Uite ce bine îţi prind hapurile astea, a avut dreptate femeia aia, şi tu, fraiero, nu iei nimic nici măcar când ţi se dă!”. În scurt timp, s-au dus toate pastilele antirăceală, dar şi antiinflamatoarele, fiindcă am rămas înţepenită şi de mijloc. A doua zi, scormoneam în pungă după pastile de stomac, că, na, de la atâtea pilule mă luaseră arsurile. În aceeaşi seară, mi s-au pus cârcei şi m-am trezit şi cu nişte afte, probabil un efect secundar de la atâtea “anti”. Până dimineaţă, nu mai puteam vorbi, vedeam în ceaţă, iar de la strănutat nici nu mai auzeam prea bine. M-a trecut un fior de rău-augur doar gândindu-mă la punga aia, în care mai rămăseseră doar vreo trei chestii nefolosite. “Ha! Antibiotic! Na, că de asta n-am nevoie!”. Două ore mai târziu, cu falca umflată şi cu obrazul zvâcnind, mi-am reconsiderat părerea. Era clar, asta nu putea fi o coincidenţă. Disperată şi cu gândul la punga aia nenorocită, m-am îndreptat spre bucătărie. În momentul ăla, am simţit un junghi în partea dorsală şi am înţepenit în picioare. Nuuuu, era imposibil! Am pus mâna pe telefon şi…

— Ce faci, dragă, ce-i cu vocea asta sfârşită?

— Auzi, fetiţă, nici dacă făceai voodoo nu-ţi ieşea atât de bine! Aproape toate pastilele alea le-am halit…

— Ahahahahaaaaaaa! Chiar toate?

— Auzi, zi-mi şi mie, ai pus acolo şi vreo cremă din asta…

— Ce cremă? Unde te doare?

— Mă doare în… cuuuuuur! Din cauza ta!

— Cremă, nu, dar sunt nişte supozitoare antihemo…

— Hai sictir!

 

P.S. Din păcate, această istorisire nu e o ficţiune şi tocmai de aceea aş vrea să le-o dedic colegilor care, în fiecare dimineaţă de luni, când e gratuită cafeaua de la automat, se înfiinţează acolo şi-şi iau câte 3-4, pe care le transbordează apoi în căni şi, eventual, îşi mai iau o cafea şi la pahar, ca să le ajungă până lunea viitoare. Prieteni, cum spuneam, pe lumea asta nimic nu e gratis, mai devreme sau mai târziu totul se plăteşte. Chiar şi o cafea de doi lei! 🙂