La mare în… Sevastopol

Sunt în vacanţăăăăă! În sfârşit! Am de gând să fac mii de poze şi să le pun pe Facebook, să moară de oftică ăia care toată vara m-au asasinat cu postările lor de prin locuri exotice, în timp ce pe mine curgeau apele în metrou. Sunt în sfârşit la mare în ţări străine… Mi-e frică să deschid ochii şi să mă uit în jur. Precis plaja s-a animat, aud deja un copil plângând, dar eu sunt prea zen aşa, cu ochii închişi şi cu faţa-n jos pe şezlong, nu trebuie să văd marea ca s-o simt prin toţi porii, să simt mirosul de alge, de nisip, de sare, de albastru… Soarele e încă blând şi vreau să păstrez cât mai mult starea asta de dolce farniente. Sunt ca o meduză purtată de valuri – plutesc la voia întâmplării printre amintiri şi habar n-am că aş putea să sfârşesc la mal, împunsă de copii cu lopăţelele, ca trofeu de vacanţă, într-o fotografie pe Facebook, sau, şi mai rău, în slipul cuiva…

Pur şi simplu am uitat de tot – de oboseală, de amorţeală, de deadline-uri. De 5 minute nu mi-a mai vâjâit niciun titlu prin cap şi nici obsesia că fac şapourile articolelor prea lungi, nu mai văd luminiţa aia roşie care mă atenţionează că titlul SEO nu e ce trebuie. Mă gândesc că ar putea fi un început de demenţă senilă, dar e bine şi-aşa, atât timp cât sunt doar eu şi marea…

N-am de gând să mai plec de aici până la apus, aşa că rezist cu stoicism asaltului bătrânului soare. La un moment dat, simt ceva rece pe spate şi mi se face pielea de găină. “Copiii ăştia şi găletuşele lor cu apă!” Aud un “mă scuzaţi!” şi mă declar mulţumită. Mormăi un “să nu se mai repete!” neinteligibil şi rămân cu capul la cutie. Mă gândesc că, până la urmă, mi-a prins bine duşul ăla rece, soarele a început să ardă, dar n-o să mă dau dusă. O voce familiară mă întreabă dacă nu vreau nişte apă, să mă răcoresc. Îmi zic că mi-ar prinde mai bine un mojito, dar îmi e prea lene să ţin un pahar în mână, aşa că alung gândul. Din boxe, de undeva de departe, se aude obsedantul Despacito. Doamne, piesa asta are trei miliarde de vizualizări, dintre care două făcute doar de mine, nu cred că o să mai scap vreodată de ea! Încep să mă bâţâi, nu pot să mă abţin. Vecinii mei din dreapta răsuflă uşuraţi. Credeau că mă lovise apoplexia pe plajă, prea eram inertă în şezlong.

De la atâta agitaţie, m-am încălzit îngrozitor. Simt nişte arsuri pe omoplaţi, în locul unde n-am reuşit să mă dau prea bine cu crema aia cu SPF50. Mă mişc puţin, vrând să alung senzaţia neplăcută, dar soarele continuă să arunce în mine cu suliţe de foc. Ufffff, ce mă înţeapă! În pofida promisiunii pe care mi-am făcut-o, realizez că nu voi mai rezista mult, şi-atunci exclam cu voce tare: “La naiba, nu mai pooot!”. Atunci, se aude aceeaşi voce familiară de adineauri: “Păi bine, doamnă, ce v-am zis eu mai devreme? Nu v-am rugat să mă strigaţi dacă simţiţi înţepături prea puternice, să vin să dau curentul o treaptă mai jos? Gata cu relaxarea, acum mergeţi la kinetoterapie!”.

O oră mai târziu, deşelată de la gimnastica medicală, ies din clădirea de pe strada Sevastopol udă fleaşcă şi cu prosopul de plajă în rucsac. Miros a nisip încins şi cred că puţin şi a alge…