Unguri, luavar drak, plekatzi akas la voi!

De vreo două zile, pagina mea de facebook a fost pur şi simplu inundată de un filmuleţ al cărui autor, un brav cetăţean român doritor de mici de la prima oră, a fost tratat cu spatele de o minoritară de origine maghiară din Odorheiu Secuiesc, care a refuzat să-l servească, pentru că nu ştia ungureşte. Evident că totul s-a răspândit ca o băşină trasă în autobuz şi n-a lipsit mult până au preluat-o televiziunile, garanţia seriozităţii şi a imparţialităţii. Mbooon! Prima mea reacţie a fost previzibilă – am înghiţit pe nemestecate informaţia şi m-am revoltat. Mi s-a părut că omul era dubios de calm dată fiind situaţia şi mi-am zis că eu în locul lui i-aş fi zis bozgoriţei de neamu’ adormit şi neadormit până la loc comanda. Atât timp cât suntem în România, plătim în lei şi numele mărfurilor e scris în româneşte, vorbeşte, fă, româneşte, ‘zgura mă-tii! Nu vorbesc din auzite, mi s-a întâmplat să nu mă fac înţeleasă, în Sfântu Gheorghe, de o vânzătoare – eram cu o prietenă şi a trebuit să-i arătăm cu deştu’ nişte banane, ca doi cimpanzei ce eram. Mă rog, în cele din urmă ne-am înţeles, dar nu mi s-a părut OK că nu pricepea româneşte sau, şi mai rău, nu voia să vorbească româneşte. Sincer, chestia asta nu pot s-o înţeleg: cum să trăieşti, nenică, într-o ţară, în care te-ai mai şi născut, şi să nu-i vorbeşti limba? De câte ori am fost prin locuri unde se vorbeau alte limbi decât cele pe care le cunosc, mi s-a părut extrem de frustrant să mă uit ca viţica la poarta nouă în jur, fără să pot citi nimic, fără să dau un “bună ziua”. Acum doi ani, când am fost în Turcia, am vrut să-i mulţumesc cameristei de la hotel. Ştiam să zic, dar nu ştiam exact să scriu. Mi-a luat fix un minut să aflu că “mulţumesc” se scrie “teşekkür ederim” şi i-am lăsat un bileţel cu nişte bănuţi în el. Mi-a mulţumit frumos, tot în limba ei, dar mi-a făcut şi-o inimioară, ca să fie sigură că înţeleg. Mi-a făcut o inimioară, mie, descendenta ghiaurilor care otrăveau fântânile în calea otomanilor… De-aia zic, mi se pare imposibil să stai ani de zile într-o ţară şi să nu-i ştii limba. Mă rog, e posibil şi asta, dacă eşti complet idiot.

Când mi-am revenit din şoc, mi-am adus aminte că am prieteni unguri şi că m-am înţeles întotdeauna bine cu ei. Favorita mea a fost dintotdeauna prietena maică-mii tanti Erji (probabil o chema Erzsébet), care-mi zicea Oncuţa, făcea nişte saleuri fabuloase cu untură şi mă servea invariabil cu ceai cu “lamuie”. Aşadar, până şi eu, om cu capul pe umeri, o dădui pe parti-pris şi era cât pe ce să bag nişte comentarii usturătoare la acel filmuleţ. Noroc că am avut răbdarea să citesc ce-au scris cei dinaintea mea, nu de alta, dar măcar să nu mă repet. Şi ce-mi văzură ochii, frăţioare? Românaşii noştri verzi, născuţi şi crescuţi cu cartea de limba română sub pernă, o înfierau pe proastă (citez): “Benzină peste iei puşi foc jegurile dracu! Autorităţile dorm pe iei în bănci”; “Ducetiva dreak de bozgori”; Să moară măta de jegoasă în românia vb tu ungureşte? Nu te prinz io să ţio trag?”. O pot ţine aşa la nesfârşit, că s-a comentat mult… Ce concluzii tragem noi de aici?

1. Internetul e cel mai periculos instrument de manipulare (şi asta nu o ştim de ieri, de azi). A avut cineva curiozitatea să se informeze mai mult pe tema asta? Nuuuuu! A văzut cineva şi articolele în care se menţionează că omul ăla venise acolo deja a treia oară în dimineaţa aia (nu întâmplător a filmat), deşi programul încă nu începuse, iar femeia nu deschisese casa de marcat? Câţi dintre voi ştiţi ungureşte şi puteţi afirma cu certitudine că vânzătoarea a înjurat? Vedeţi?

2. Pe un teren extrem de fragil, extremiştii maghiari şi cei români au tulburat apele mai mult decât e cazul şi, în timp ce noi ne certăm ca chiorii şi ne scoatem ochii pentru nişte “mititeluri”, în Parlament trec pe muteşte cine ştie ce amendamente dubioase şi se iau decizii care ne vor ustura pe toţi la buzunar (facem pariu?). Până la urmă, vina cui e că acestor oameni li s-au dat prea multe drepturi, că am permis să existe partide ale minorităţilor, care au fost în toate guvernele existente şi, contra voturilor, au primit recompense, ha?!

3. Ar trebui să fim mai puţin indignaţi că ungurii nu ştiu româneşte, dar mult mai îngrijoraţi că analfabeţii funcţional ne-au depăşit numeric. Fraţilor, mai bine de jumătate din populaţia României nu ştie să vorbească şi să scrie corect româneşte! Cine ne permite, în condiţiile astea, să ne declarăm indignaţi?

4. Ce le reproşăm? Că sunt naţionalişti? Românii care merg în vacanţă în străinătate se dau de altă naţionalitate, nici măcar cerşetorii ţigani nu mai sunt români… În comuna copilăriei mele, joia, la târg, toţi tinerii (care muncesc în străinătate) veniţi în vacanţă vorbesc spaniolă şi italiană printre tarabele cu ceapă şi roşii. La fel de incorect ca şi limba natală, dar asta e, le e ruşine cu neamurile lor proaste, români sadea. Noi suntem români doar când bate naţionala de fotbal echipa din Burkina Faso şi doar când nu pierde Halep Wimbledonu’. Câţi dintre voi ştiţi măcar prima strofă din imnul României, câţi aţi arborat un steag în balcon de ziua naţională? Purtaţi tricouri cu steagul SUA sau cu cel românesc, cu Che Guevara sau cu Avram Iancu? 🙂 Atunci de ce vă indignaţi? Problema e că, dacă ar trebui să dea acum un examen pentru primirea cetăţeniei, nu l-ar lua nici ungurii, dar nici românii…

5. E adevărat, nu suntem respectaţi, dar ne-am câştigat cumva respectul ăsta? Ca să fim respectaţi de alţii, ar trebui să ne respectăm întâi pe noi înşine, şi asta, din păcate, nu se întâmplă. La naiba, eu cel puţin aş fi înjurat-o pe individa aia (nu conta naţionalitatea, nu fac discriminări) pe româneşte, cu virgulă, cu subiect şi predicat, cu cratimă şi cu multe semne de exclamare. Jur că “Unguri, luavar drak, plekatzi akas la voi!” parc-ar fi în ungureşte!