Eşti în zodia Gemenilor? Nasol!


Acum fix un an şi zece zile, existenţa mea se schimba cu 180 de grade sau, mai pe înţelelesul unora, cu 360. După ce am zăcut trei ani în casă şi începusem să arăt cam ca Robinson Crusoe – pentru acurateţe, un Robinson naufragiat la McDonald’s –, tocmai când mă temeam că voi sfârşi în faţa calculatorului, nepieptănată şi în pijamale, iată că mi s-a schimbat norocul. Nu ştiu exact care a fost configuraţia astrală care m-a avantajat, cert e că m-am trezit iarăşi în mijlocul acţiunii. Şi uite aşa a ajuns Nell cea sălbatică printre oameni, constatând cu uimire că trebuie să interacţioneze din nou cu persoane cu nume şi prenume, şi nu cu mimi47 şi chucky666 ori cu veveriţe care prestează la acordeon. Încă mi-e greu să mă exprim cu subiect şi predicat, noroc că mă mai salvează privirea inteligentă, vocaţia de negru pe plantaţie, adaptabilitatea şi faptul că reuşesc să mă exprim mai bine în scris, dar asta e altă poveste…

După ce mi-au zâmbit puţin, ale naibii astre au intrat într-o cuadratură perversă şi… Cert e că am început anul cu dreptul, adică prost, dat fiind că sunt stângace. Mai întâi, mi-a crăpat computerul, urmat la scurtă distanţă de cele două laptopuri. După ce am rezolvat situaţia de criză, mi-a crăpat celălalt computer, şi cu ăsta încă n-am scos-o la capăt nici cu Gingko Biloba. Apoi, a venit primăvara şi aveam speranţe mari… Fix de 1 martie, tocmai când mă decisesem să nu mai fiu aşa de introvertită, am constatat că nu mai pot să fac cu ochiul. Şi nici cu mâna. La scurt timp, am început să zâmbesc doar în colţul gurii, într-un singur colţ, după care mi s-au tăiat şi picioarele. Cinci luni am socializat intens, însă doar cu persoane în halat şi cu 6 ani de facultate, şi uite aşa mi-am câştigat reputaţia de pacientă în serie. La neurolog mi-a plăcut cel mai mult, că mi-a dat nişte pastile care m-au făcut să uit. A trebuit să fiu sunată să mă întorc la clinică. După aia, a trebuit să mi se explice că nu locuiesc acolo… În fine, cred că mi-au surâs din nou astrele, fiindcă am trecut şi peste asta, parţial. Şi uite aşa, am ajuns la 9 zile distanţă de concediul pe care îl aştept de 10 luni şi la 4 zile distanţă de întâlnirea cu prietenii de pe blog, pe care o aştept de un an.

A venit şi noaptea furtunoasă, devenită între timp ciclonoasă – 20 septembrie. Fix o zi până la predarea revistei, deci perspective de lucrat două norme. Bă, şi se dezlănţui natura! Am aflat de pe facebook şi de la televizor că vine prăpădul. Ne-am panicat, na, şi, în isteria generală, am lăsat totul pe a doua zi şi am luat-o la picior spre casă. Eu şi o colegă, atât de terorizată de fulgere, încât a reuşit să mă facă în trei secunde să previzualizez apocalipsa, care, până am ajuns noi la metrou, s-a fâsâit… N-am fugit, că eram două zâne (mai mult ea, că ea e bloggeriţă de fashion, la o adică eu puteam să mă dau şi de-a rostogolul). Şi cum mergeam noi aşa repede, dar cu eleganţă, spre metrou, ţinându-ne de braţ, pentru că una dintre noi risca să fie luată pe sus de rafalele de vânt, iar aia nu eram eu, la un moment dat, astrele alea care până atunci mi-au surâs cred că au simţit nevoia să se pişe pe ele de râs şi… ce să vezi? Mi-au dat brânci! Într-o fracţiune de secundă, m-am trezit întinsă pe caldarâm şi în clipa aia am regretat că mi-a trecut amorţeala. Adinuţa mea se uita la mine cu o expresie care i-ar fi asigurat o intrare pe merit la IATC – stupefacţie, groază, compasiune şi lacrimi în ochi. Mă rog, alea se datorau faptului că se abţinea cu greu să izbucnească în râs. Când mi-a ieşit coasta din plămâni, am reuşit s-o scap de chin şi am dat tonul. După aia, am râs şi mai tare când am realizat cum o să arate bloggeriţa mea de fashion chinuindu-se să mă dezlipească pe mine de pe asfalt. Acum, dacă am zis “de fashion”, mai trebuie să menţionez că fata arată ca o fotomodelă, iar eu am fost de mică un copil care păpa tot? Nu cred…

Trec peste amănuntele jenante, cert e că am ajuns la metrou, unde încă o dată am făcut-o de râs; chiar dacă se poartă blugii rupţi, ai mei, foşti boyfriend, deveniseră… homeless. Biata fată încerca să mă încurajeze întrebându-mă dacă îmi curge sânge. Am ieşit la Unirii – era cald, frumos, nu mai bătea vântul, doar eu arătam ca victima unui cataclism. Am ajuns acasă ciufulită, murdară, trăgându-mi un picior şi respirând ca un câine pe caniculă (îmi era imposibil să trag aer adânc în piept) şi gândindu-mă cum se poate călători cu avionul dacă ai piciorul în ghips şi mâna imobilizată, că orteza elastică toracică nu m-ar fi deranjat prea mult. Ce să zic? Mi-a ajutat Ăl de Sus şi n-a fost nevoie. Am un genunchi cât un pomello, doar că e mov-albăstrui, o mână paradită şi respir doar după ce iau antiinflamatoare, deci pot să plec şi în concediu, şi să mă şi întâlnesc azi cu prietenii în Tineretului.

Odată momentul depăşit, ce să vezi? Ieri-dimineaţă, m-a pus naiba să muşc dintr-un biscuit şi mi-am lăsat în el juma de premolar… Am fugit la oglindă şi am constatat că încă dispun de nepreţuitul “social six”, deci pot vorbi (însă în niciun caz cum obișnuiam, ca broscuța cu gura lată) și probabil o să râd ca o peizancă sadea, cu mâna la gură. 

Ca atare, în lumina ultimelor păţanii, am şi eu o întrebare: Poate veni cineva să mă ia de acasă? Cineva care, pentru numele lui Dumnezeu, nu e în zodia Gemenilor, că nu ne văd bine!

Anunțuri

23 de comentarii

  1. Sunt planetele intortocheate si quadratura crucisa si pentru raci,eu nu am cazut la vreme de seara si de ciclon,dar sunt intepenita de o saptamana la vreme de zi si soare.Ca asa e viata si astrele,e a doua oara cand pierd ocazia sa ma vad cu lumea si mai ales cu tine.
    La urmatoarea intalnire,cu o saptamana inainte,bag preventiv si profilactic un concediu medical si stau numai in varful patului,iar astrele nu au decat sa se dezalinieze in cate cadrane si cvintete vor ca eu trebuie sa ma vad cu lumea!
    Distractie placuta,draga mea,si refacere grabnica!
    Pups

    Apreciat de 1 persoană

  2. Oana, e dis-de-dimineață, luni, ora aia scurtă și tristă în care te pregătești să iei o nouă săptămână de coadă și nimic nu te-ar putea înveseli, totuși eu râd cu gura până la urechi, DIN CAUZA TA: „Cinci luni am socializat intens, însă doar cu persoane în halat şi cu 6 ani de facultate, şi uite aşa mi-am câştigat reputaţia de pacientă în serie. La neurolog mi-a plăcut cel mai mult, că mi-a dat nişte pastile care m-au făcut să uit. A trebuit să fiu sunată să mă întorc la clinică. După aia, a trebuit să mi se explice că nu locuiesc acolo…”
    Ești bestială!

    p.s.: Mulțumesc pentru ieri!

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s