Prețul corect

Azi-dimineață, m-am trezit… De fapt, nu, reformulez: azi-dimineață, nu m-am trezit, pentru că nu m-am culcat deloc. Am ajuns la 2.30 noaptea acasă, după deadline, stoarsă, într-o stare de agitație de nedescris, după trei cafele, juma de litru de Pepsi și vreo… multă ciocolată, cu chef de ceartă. Cum până la scara blocului n-am găsit nicio haită de bețivi cu care să mă încaier ca să-mi consum energia, m-am gândit să rezist până dimineață, când aș fi putut să mă iau la harță pe facebook, pe teme politice, sau, eventual, să-l pândesc pe vecinul de la 4 și să mă rog să-mi spună iar că m-am îngrășat. Pe la 7, deja purtam dialoguri imaginare crâncene cu diverși indivizi, îmi dădusem de vreo trei ori demisia și lucram la supermarket, după care am câștigat la loteria vizelor și am trăit fericită până la adânci bătrâneți cu unul dintre cei 300 de miliardari care m-au cerut de nevastă pe facebook. La 8 fix, cineva m-a… împușcat. Am sărit din pat direct în picioare – așa senzație mișto n-ați văzut! –, după care tirul a continuat. Când am realizat că durerea aia cruntă nu era de la gloanțe, ci de la nevralgia oribilă la măsea care nu se desparte de mine nici de-a naibii, am încercat să despistez de unde venea zgomotul ăla care-mi făcea creierii să explodeze în mii de țăndări. Ei bine, o doamnă, femeie, mamă, gospodină și probabil bună-platnică la întreținere (altfel nu cred că și-ar fi permis să atragă atenția asupra ei), bătea covoarele, măi nene, în spatele blocului! Sâmbătă-dimineață! Păi de ce nu te duci, măi femeie, ca tot românul, la supermarket, să-ți faci cumpărăturile în weekend și-mi bați mie darabana în cap? Și nici n-am apucat să-i zic vreo două din câte exersasem toată noaptea, că și-a strâns calabalâcul și probabil că, la 9, deja le ura prietenilor ei virtuali o zi minunată, de-aia cu multe inimioare și pupici… Câteva ore mai târziu, cu o mutră dezabuzată și extrem de șifonată, eram la… cumpărături.

Cum nu-mi trecuse paraponul pe karma mea, m-am uitat aproape cu invidie la casierii din magazin. Uite ce viață au unii! Bip-bip-bip 8 ore și după aia, odată ieșiți pe ușă, nu se mai uită înapoi. Nu mai fac socoteli, nu mai scanează coduri de bare, nu-i mai aia la cap clienții duși cu pluta… Nici nu câștigă cine știe ce, dar, dacă la salariile lor meschine adaugi bonurile de masă, iaca și venitul unui corporatist… “Deci dacă rămân fără job, aici ajung, cu puțin noroc”, mi-am zis, realizând că cei mai mulți erau de vârsta mea, și asta m-a mai liniștit puțin. Până mi-a venit rândul, am analizat situația. Cel la casa căruia m-am așezat eu nu părea deloc în apele lui. Înalt, extrem de slab, adus de spate ca un semn de întrebare, cu zeci de ticuri și cu lentile ca fundul de sifon, scana produsele într-un fel doar de el știut, punându-le înapoi de unde le lua. Pe măsură ce mă apropiam de el, optimismul mi-a cam dispărut. “Bă, dacă nu mă descurc, ia uită-te la băiețașul asta!” În picioare, transpirat, încurcat definitiv și strigându-și colegii încontinuu să-i spună prețuri, era în pragul colapsului. Fix când am ajuns în fața lui, a venit un nene cu doi covrigi într-o pungă, care erau la jumătate de preț. Omul voia să știe doar cât costă… A strigat: “Reducere!” din toți rărunchii și a apărut bodyguardul. Puștiuletele s-a uitat la el disperat, deși vedea prețul pe afișaj. “Nu știu cât costă ăștia la juma’ de preț”, i-a zis. Omul l-a privit calm și i-a zis: “Dacă un covrig costă un leu și ăștia doi sunt la jumătate, cât face?” Pauză. Se uită la bodyguard cu o privire de cățeluș bătut de soartă. “Un leu face, mă!”. Abia după ce am ieșit din magazin, am realizat că și eu am așteptat cu același interes răspunsul bodyguardului… Sa vină deadline-ul, zic!