Fashion victim

N-am fost niciodată “fiartă” pe modă, ca să folosesc o expresie în vogă, și nici nu sunt geană pe blogurile de fashion, ca nu cumva să-mi scape cele mai recente trenduri. Ultima oară când am plâns după o găselniță fașionistică a fost prin anii ’90, când credeam că nu există viață fără Adidas Torsion. Și, ce să vezi?, am supraviețuit! De atunci, m-am liniștit și m-am limitat la micile mele obsesii, care n-au nicio legătură cu actualitatea. Ce-i drept, în ultimii 30 de ani am fost de cel puțin trei ori la modă cu dungile mele, de care nu pot să mă las, orice-aș face. Când am văzut că se îngroașă gluma și că am liniuțe verticale până și pe cana de cafea, am acceptat că am o problemă și am spus stop. Acum am devenit dependentă și de buline…

Altfel, industria de gen nu-ți dă de ales, așadar pe piață nu găsești decât ce se poartă în sezonul respectiv și ce s-a purtat cu trei sezoane în urmă la alții. Drept urmare, de vreo doi ani, la mine în șifonier trăiește o persoană pe care nu o cunosc deloc și cu care, sincer, nici n-aș vrea să am de-a face: catifea, paiete, sclipici, perle – poți să juri că, seara, am juma’ de normă pe la un cabaret sau pe la un club de transsexuali… Prin urmare, mă limitez la jeanși și la câteva tricouri unisex, singurele care mă aruncă în anonimat și mă feresc de ridicol, și la niște geci de fâș care o să se poarte și secolul viitor. Recunosc că-mi fac cu ochiul hăinuțele astea lungi de blană artificială, deși au cam început să umble singure pe stradă, dar riscul să mă împuște cineva în mijlocul bulevardului crezând că am evadat din vreo rezervație de urși mă trezește repede la realitate.

Deși mă străduiesc din răsputeri să rămân low profile, cumva trențele astea mass-market se răzbună pe mine zi de zi, demonstrându-mi că, uneori, less is more, dar nu în sensul bun. Cel mai recent exemplu – o pereche de jeanși în trend, cel puțin așa mi s-a spus când i-am cumpărat, deși asta era ultima mea grijă…

—  Oana, ia vino, dragă, încoace!, aud vocea maică-mii și mă trec fiori, fiindcă tonalitatea nu-mi inspiră nimic bun.

—  Da… Mă înființez în pragul ușii, gata să fac stânga-mprejur în caz de calamitate.

—  Intră, dragă, ce stai în ușă?! Vreau să văd ce ai pe tine!

—  Ce să am? Blugi negri…

—  Iar? Tot ăștia? Alte haine nu mai ai?

—  Care, mamă, tot ăștia, că am 20 de perechi!

—  Păăăăăăi, și dacă ai 20 de perechi, de ce îi porți tocmai p-ăștia?

—  Dar ce-au, dragă, că sunt foarte OK?!

— Tu nu te vezi în oglindă? Ia apleacă-te!

Am făcut greșeala să execut…

—  Vrei să vadă toată lumea că ai chiloți în dungi sau ce?

—  Lasă că nu se văd, am bluza lungă…

—  Tu nu vezi că mergi cu ei în vine? Sunt strâmți ca ițarii până la genunchi, mai sus sunt largi, iar în talie sunt mai mari cu cinci numere!

—  Hai că exagerezi!

—  Crezi? Dacă stai cu spatele, îți atârna turul! Uffff și cât m-am rugat să nu mai porți blugii ăia rupți! Na, că acum ai găsit unii și mai groaznici…

M-a pufnit râsul și n-a fost bine…

—  Mai și râzi! Parcă ești… ăla! Cum îl chema pe ăla?

—  Care ăla, mama?

—  Era unul, pe vremuri, care cânta. Unul cu niște izmene largi așa, care ziceai că tocmai s-a scăpat pe el. Hai că știi! Ăla cu lanțuri multe la gât, care dansa ca un electrocutat. Tot așa avea nădragii, ca o parașută…

—  Ta, na, na, na, U Can’t Touch This!, m-a apucat pe mine cântatul. MC Hammer, mama, MC Hammer!

—  Da, da, ăla. Urât mai era… Exact ca el arăți!

—  Așa, și? Toată lumea în jur arată fix la fel…

—  De-aia se duce planeta asta naibii, nu mai știi care-i femeie și care-i bărbat, a conchis maică-mea, inutil, de altfel, fiindcă m-am încălțat și m-am îndreptat spre ușă.

—  Bine, hai că am plecat, am treabă!, am mai zis, dar tot ea a avut ultimul cuvânt.

—  Em Si, înainte să pleci, du și gunoiul! Ești în ținuta potrivită.