Bogdaproste!

Acu vreo oră, mă întorc acasă, rebegită de frig, dar cu misiunea îndeplinită. În sfârşit găsisem nişte portocale decente şi mandarine-mandarine, nu “cherry” de-alea de supermarket, de trebuie să desfaci zece ca să bagi o dată în gură. Când să intru pe aleea blocului, mă trezesc împresurată de nişte ţigănuşi: “Tanti, tanti, ne daţi şi nouă un leu? Vă rugăăăm!”. Îi ştiam, sunt de-ai cartierului, doi băieţei şi o fetiţă, de vârste diferite, probabil fraţi, fiindcă umblă doar împreună. Evident că m-am înmuiat, mai ales când am văzut cum se uitau la sacoşa mea. “Tanti, ne daţi şi o portocală?”. Li le-am dat pe toate şi toţi mărunţii pe care-i mai aveam la mine. Nu mă interesează dacă i-a trimis cineva sau dacă banii aia or să i-i dea lui taică-său să-şi ia ăla băutură, sunt convinsă că măcar fructele le vor mânca. Am ajuns acasă mulţumită că am bucurat nişte copii. Punct! Maică-mea s-a bucurat şi mai tare ca mine şi chiar mi-a zis: “Mamă, ţi-ai făcut pomană cu nişte copii amărâţi.”. Sinceră să fiu, nu m-am gândit nicio clipă la asta, însă cuvintele ei mi-au adus aminte de o altă poveste…

Eram prin cartier, îmbrăcată corespunzător, adică ceva mai prost decât homelessa din capul străzii, care e schizofrenică şi are un mod unic de a-şi asorta hainele (Desigual style), şi mă îndreptam spre piaţă. Fără geantă, cu banii în buzunar şi cu o pungă de plastic pe care o mototolisem complet în mâna dreaptă. Cu stânga fumam. Şi cum bulevardul nostru nu abundă de coşuri de gunoi, când mai aveam un sfert de ţigară, m-am oprit în faţa unei scări de bloc unde rămăsese unul nevandalizat. Ca atare, am mai stat vreo două-trei minute şi am fumat chiar lângă coş. Din păcate, îi lipsea capacul cu partea metalică şi pas de mai stinge ţigara. Pentru că am o fixaţie cu focul, am ezitat foarte mult. M-am uitat cu mare atenţie în interior şi, fiindcă nu era plin, am băgat mâna aproape un sfert în coş, reuşind să vâr restul de ţigară într-o doză de Pepsi. Trebuie să recunosc că a durat ceva până mi-a ieşit scamatoria. De undeva, de la vreo 20 de metri, mă privea cu atenţie o doamnă, aşa, ca la vreo 60 de ani. Când am ajuns în dreptul ei, s-a postat în faţa mea, s-a uitat la mine cu o milă nemărginită, mi-a întins o sacoşică de plastic şi un păhărel de colivă şi mi-a zis: “Of, of, of, ia, mamă, şi zi bogdaproste, să fie de sufletu’ lu’ Vasile Constantin!”.