Tunde!

Săptămâna viitoare mi-am propus să merg să mă tund şi am mari emoţii. Sincer, nu ştiu de ce, fiindcă întotdeauna rezultatul e acelaşi: dezastruos. Fie că merg la un coafor de cartier, fie la unul de fiţe, de fiecare dată mă întorc acasă pe întuneric, prin spatele blocurilor, făcându-mă că nu sunt… cu mine. Ultima oară, în pofida tuturor măsurilor de precauţie luate, am dat nas în nas cu un fost coleg de serviciu, care, după ce m-a salutat ceremonios, probabil izbit de damful de fixativ pe care-l emanam, s-a simţit dator să remarce schimbarea şi mi-a zis, găsindu-şi cu greu cuvintele: “V-aţi… ciufat? Va stă… bine”. Noroc că era iarnă, aşa că până a dat colţul ierbii am purtat căciulă, inclusiv în casă.

După cum spuneam, am încercat de toate. La un moment dat, am fost la un salon unde mi s-a făcut o fişă mai ceva ca la medicul de familie: structură, culoare, textură, lungime, grosime… Apoi, hair-stylistul m-a chestionat asupra produselor pentru păr pe care le folosesc şi, oripilat, mi-a recomandat altele, de senzaţie, pe care le comercializau chiar ei. Preţul l-am aflat abia la final, după ce mă tunsesem, vopsisem şi coafasem, şi a fost cam naşpa, că mi-a căzut şi bruma de păr care-mi mai rămăsese.

Cel mai mult şi mai mult la coafor îmi place aşteptarea. De fiecare dată, câte o doamnă drăguţă îmi trânteşte în braţe cel puţin zece cataloage cu tunsori. Abordez o mină interesată, de fină cunoscătoare, şi spun cu suficienţă că, de data asta, aş prefera o tunsoare în trend, cu o linie organică. Apoi, mă apuc să studiez clientele şi uneori mă bucur să constat că unele pleacă de acolo chiar mai pocite ca mine. Şi mai dau şi bacşiş pentru asta. Dar când eşti acolo, pe scaun, şi coafeza îţi spune: “Ia uitaţi ce bine vă stă!”, iar toate cucoanele aprobă din cap zâmbind (se bucură, ale naibii coţohârle, de necazul omului!), parcă-ţi ia Dumnezeu minţile. Ce poţi să faci decât să fii de acord, să-i laşi un bacşiş gras şi să promiţi că mai vii. Şi o să vii, dar nu singură, ci cu soacra sau cu prietena aia care ti l-a şutit pe Alfons astă-vară, pe litoral, că tot ai parapon pe ea.

Cel mai bine mă înţeleg însă cu coafeza de la salonul de vizavi de blocul meu. De câte ori mă duc acolo, mă întreabă, invariabil, cine m-a tuns atât de prost. Îi răspund, cu satisfacţie, că ea. Apoi îmi zice că am vârtejuri, că mi se alege cărarea aiurea, că am firul subţire, părul moale şi că nu-i place că se ondulează cum vrea el. Deşi toate defectele astea s-au adunat pe un singur cap, al meu, la final ce credeţi că-mi zice: “Sunteţi supeeeerbă!”. “Ştiu!”, zic, şi, în drum spre ieşire, îmi îndes fesul pe ochi.

Cu toate astea, o să merg tot la ea, fiindcă data trecută am făcut furori cu tunsoarea asta în piaţă la Norilor. Doamnele de la tarabe au dat pe spate când m-au văzut: “Vaaaai da’ ce permanent frumos aveţi! Cum v-a ieşit pe un păr aşa de scurt?! Iote, fă Vasilico, aşa-l vreau şi eu, cu creţu’ mic”.