Hai, că râzi ca proasta!

M-a întrebat într-o zi prietena mea psihologa de ce mă tem cel mai tare. I-am răspuns fără să clipesc: “De singurătate, de penibil şi de ridicol”. Evident, parcă pentru a ilustra proverbul “De ce ţi-e frică nu scapi!”, le-am experimentat din plin pe toate de-a lungul umilei mele existenţe şi chiar azi am avut parte de un moment cât se poate de jenant.

Eram în metrou şi mi-a sunat mobilul. Mă credeţi că am vorbit, preţ de cinci staţii, cu cineva fără să mă prind cine era? Persoana părea atât de prietenă cu mine şi atât de la curent cu viaţa mea, încât mi-a fost jenă să recunosc că habar n-am cine e şi chiar i-am promis solemn că, în weekend, o să-i fac o vizită. Ea mi-a promis că o să-mi facă plăcintă cu brânză şi cu stafide, preferata mea, aşa că o să fac pe dracu-n patru să descopăr cine e…

Chestii de genul asta mi se întâmplă frecvent, dar cea de azi nu şi-ar găsi locul nici măcar într-un top 100 al gafelor pe care le-am comis. M-a făcut să rememorez însă cea mai oribilă chestie pe care am trăit-o. Întâmplarea a avut loc acum vreo 25 de ani, dar nu o s-o uit niciodată, fiindcă nu m-am simţit de când mă ştiu atât de prost. Deci…

… Eram în vizită la Lili, o bună prietenă de-a mea, şi e lesne de imaginat despre ce discutam, dat fiind că aveam, la vremea aia, vreo 22 de anişori. La un moment dat însă, amica mea şi-a amintit din senin ceva şi a ţinut morţiş să-mi împărtăşească vestea.

— Aoleu, Oana! Azi am aflat că a murit mama lui Vali… Fusese prietenă cu maică-mea, dar în ultimul timp nu mai ştia nimic despre ea, că a stat mai mult prin spitale…

Femeia murise de o boală cruntă, după o lungă suferinţă, şi mi-a părut tare rău când am aflat. Până aici, totul a decurs OK, doar că prietena mea a continuat:

— Băi, parcă o şi văd pe maică-mea clătinând din cap, cu ochii holbaţi de stupefacţie, cu mâinile lipite de obraji şi exclamând: “Vaaaai, sărrrrrrrrrrraca!”.

În timp ce spunea toate astea, a şi exemplificat, din dorinţa de a-mi demonstra cât de bine o cunoaşte pe maică-sa. Ei, şi n-au trecut cinci minute, că intră maică-sa în cameră şi stăm o vreme la taclale. Fiică-sa se tot foia pe scaun, neştiind cum să-i dea vestea. Până la urmă, o face fără menajamente. Biata femeie! În momentul ăla, a rămas interzisă, cu ochii holbaţi la noi. A început să bâţâie din cap precum căţeluşii ăia nelipsiţi pe vremuri de la lunetele maşinilor, palmele i s-au repezit spre faţă şi i s-au mulat cu zgomot pe obraji, a deschis gura şi… ce credeţi că a zis? Exact! “Vaaaaai, sărrrrrrrrrrrraca!”. Fix cu aceeaşi intonaţie şi cu acel “r” rostogolit şi prelung, ca o jelanie. Recunosc, în clipa aia am greşit, m-am uitat spre fiică-sa. Când ni s-au întâlnit privirile, am ştiut că sunt pierdută. Am ţinut râsul în mine cât am putut. Momentul era cât se poate de dramatic, iar mie îmi venea să hăhăi, ca o dobitoacă ce eram! Şi-am dat drumul la supapă… Şi eu, şi Lilişor a mea. Maică-sa, profund marcată de eveniment, încă nu se prinsese că noi aveam o stare de spirit total nepotrivită. Ne-a întrebat:

— Da’ de ce-a murit, mamă?

Noi, râzând ca două isterice:

— De canceeeeeeer! Ahahahahahaaaaaaaa!

Femeia era înmărmurită. Cu cât se uita mai nedumerită la noi, cu atât râdeam mai tare. Hai că Lilişor a mea nu se jena chiar aşa, doar era maică-sa, însă mie îmi venea să intru în pământ de ruşine. Şi aproape că am intrat, fiindcă în scurt timp am ajuns în genunchi, bătând cu pumnii în podea, iar de la atâta râs îmi dăduseră lacrimile şi începuseră să-mi curgă şi mucii. Mă gândeam: “Doamne, trăsneşte-mă acum şi scapă-mă de chin!”. Voiam să-i spun femeii că fusesem profund afectată de veste, că nimic nu mi se părea mai crunt decât boala aia şi că, de fapt, nu râdeam de asta, ca o insensibilă, ci de nemernica de fiică-sa, care o imitase, dar pe gură nu-mi ieşeau decât nişte hohote teribile. Orice încercare de a-mi cere scuze a eşuat lamentabil. Peste o jumătate de oră, când am plecat acasă, încă mai aveam accese de râs necontrolat.

Acum vă închipuiţi câte mustrări de conştiinţă mi-am făcut şi cât de prost m-am simţit. M-am gândit o săptămână întreagă cum să-i explic femeii că nu sunt o insensibilă şi că, şi că… Dar pesemne i-a explicat fiică-sa ceva, fiindcă doamna P. şi-a schimbat complet atitudinea faţă de mine. La prima mea vizită acolo, s-a apropiat de mine, m-a prins de mână şi, privindu-mă compătimitor, a început să-mi vorbească rar, aproape silabisit, ceea ce mi s-a părut cel puţin dubios.

— Oa-na, ce faci, pu-i-şor? Bi-ne? Ai ve-nit pe la noi? Hai să-ţi dea ma-ma ce-va bun, da, pu-i-şor?

Mi-am dat seama imediat cam ce-i spusese Lilişor despre starea mea psihică, dar mai bine să mă creadă femeia dusă cu pluta decât nesimţită. Era cât pe ce să scap uşor, dar nuuuuuu, my twisted mind m-a trădat din nou. Felul în care-mi vorbea doamna P. m-a făcut, inevitabil, să-mi aduc brusc aminte de un banc* pe care îl auzisem recent, şi atunci m-am dat încă o dată în spectacol, parcă şi mai abitir. Când am plecat de acolo, nici măcar prietena mea nu mai era convinsă că integritatea mea mintală nu avusese de suferit. Şi cred că nici acum nu este. Cât despre mama ei, drăguţa de ea, cât a mai trăit mi-a spus numai PU-I-ŞOR…

 

* Iată şi bancul, ca să înţelegeţi adevărata dimensiune a dezastrului… 😀

Cică primarul unui sătuc uitat de Dumnezeu cheamă toată suflarea la primărie pentru un anunţ important. Odată strânşi sătenii, acesta le dă indicaţii preţioase.

— Bă, vedeţi că am fost vizitaţi de extratereştri! Am primit îndrumări de la centru şi vreau să le respectaţi întocmai. Cică ăştia sunt nişte omuleţi verzi, mici de înălţime şi cu ochii mari, mai holbaţi, aşa ca ai lu’ Nae clopotaru’. Dacă-i întâlniţi, să nu vă panicaţi. Vă aşezaţi pe vine, ca să nu-i complexaţi, şi le vorbiţi clar şi răspicat, ca să vă înţeleagă. Aţi înţeles, mă? Să nu dea dracu’ să fugiţi sau, Doamne feri, să-i loviţi, că nu ştim cum reacţionează ăştia!

— Am înţeles, dom’ primar, să trăiţi!

În aceeaşi zi, Gheorghe se duce în pădure, la cules de ciuperci. Lângă un copac, vede un omuleţ care arăta exact aşa cum îl descrisese primarul: verde, mic şi cu ochii cât cepele. Se apropie încet de el, se lasă pe vine şi-i vorbeşte tare şi cât poate el de rar.

— Bu-nă zi-ua! Sunt Gheor-ghe. Sunt ţă-ran a-gri-cul-tor şi am ve-nit la cu-les de ciu-perci!

Vine pe loc şi răspunsul:

— Bu-nă zi-ua! Sunt Va-si-le. Sunt pă-du-rar şi mă cac!