Mai pofteşte de slăbeşte!

Ieri mi-am început ziua prost. De îndată ce am ieşit din bloc, am dat cu ochii de un om de zăpadă. În alte condiţii, l-aş fi considerat foarte simpatic, însă de data asta mi s-a părut că seamănă suspect de mult cu mine, cel puţin la corpolenţă. Recunosc, sunt o sweetaholică, dulciurile sunt viaţa mea, aşa că, ciclic, cam o dată la trei ani, mă expandez. Ei bine, au trecut trei ani! Dacă înainte mai funcţionau micile trucuri vestimentare, acum îmi face impresia că nu mai reuşesc să acopăr nicicum efectele dazastruoase ale consumului de carbohidraţi. Spre deosebire de multe persoane cu probleme de greutate (vedeţi că sunt politically correct, nu le zic graşi nesimţiţi), care dau vina pe probleme metabolice, eu îmi asum fiecare gram şi kilogram în plus, ştiu cu precizie unde s-a depus fiecare tabletă de ciocolată pe care am îngurgitat-o, aşa că nici măcar nu pot să regret, “eforturile” mi-au fost pe deplin răsplătite. Ce să mai zic, sunt exemplificarea perfectă a proverbului “Avoir les yeux plus gros que le ventre”, aşa că acum trebuie să sufăr. Şi sufăr de o săptămână deja.

Deşi ştiu foarte bine că e total neindicat să intri într-un supermarket cu foamea-n gât, ieri am făcut-o totuşi, la rugăminţile maică-mii. Şi n-am intrat într-unul, ci în trei…

— Mamă, ai drum pe la Mega? Te rog să-mi iei şi mie nişte brânzici din alea Petit Suisse. Iaurturile astea sunt prea mari pentru mine şi aş vrea să le mănânc dimineaţa.

— Ţi-am zis că nu se mai găsesc… De trei săptămâni umblu după ele, am încercat eu să mă eschivez.

— Hai, poate totuşi ai drum. N-avem pâine… a insistat maică-mea discret.

Şi cum nickname-ul meu e Ana lu’ Manole, nu m-am lăsat intimidată nici de ger, nici de munţii de zăpadă, nici de alunecuş, am luat toate magazinele din sectorul 4 la picior, în căutarea nenorocitelor ălora de brânzici. Când am ajuns la Tineretului, îmi tremurau picioarele într-un ritm parkinsonian. La naiba!, energia furnizată de amărâtul ăla de iaurt mi se terminase deja din metrou… Evident, foamea îmi exacerbase peste măsură toate simţurile, aşa că am dat buzna la raionul de pâine şi patiserie. Am inhalat cât am putut vreo cinci minute, chiar am mângâiat geamul unde era ciabatta cu măsline, după care m-am dus la mezeluri, unde am admirat cu gura căscată fiecare sortiment în parte. Văzându-mă atât de interesată, vânzătoarea m-a întrebat ce doresc. I-am răspuns sincer:

— Mulţumesc, doar mă uit! Ştiţi, nu-mi permit să…

Impresionată, mi-a întins o juma’ de cârnat şi mi-a zis:

— Of, of, of… Luaţi, doamnă, de-aici, că n-o fi foc!

Mai să-mi dea lacrimile, dar a trebuit s-o refuz.

De jenă şi de emoţie, am rătăcit drumul şi am ajuns la dulciuri. Acolo a fost jale. Mmmmm, ciocolată cu portocale confiate, trufe, halva cu migdale… Am studiat cu atenţie toată oferta, de teamă să nu fi apărut ceva nou. Nu apăruse, aşa că m-am mai liniştit. Am pipăit aproape cu religiozitate o ciocolată cu stafide şi cu alune, dar am pus-o în raft şi am luat în schimb una cu 90% cacao, o chestie care-ţi strepezeşte dinţii şi te face să-ţi blestemi viaţa, dar, mă rog, era ciocolată. În drum spre raionul de lactate, am salivat îndelung şi pe la îngheţate, dar deja ce era mai rău trecuse. Chinul meu a luat sfârşit în cele din urmă, fiindcă am găsit nenorocitele ale de brânzici de 60 de grame. Când am ajuns acasă, eram atât de obosită, încât n-am fost în stare să mai mănânc. În schimb, înainte de a mă băga în pat, m-am “regalat” cu două pătrăţele de ciocolată neagră. N-au trecut 30 de minute, că am început să mă scarpin la nas. Întâi discret, pe urmă cu ambele mâini, pe toată faţa. În scurt timp, am constatat că nu-mi mai ajungeau mâinile. A naibii mâncărime migrase peste tot! Pe la două noaptea, m-am dat jos din pat şi am început să mă frec cu furie de cantul uşii, Baloo style. Am dat buzna la sertarul cu medicamente şi am luat două antihistaminice. Câteva minute mai târziu, parcă mă mai liniştisem. Chiar am aţipit vreo oră. La patru dimineaţa, în timp ce fugeam spre baie disperată, cu maţele chiorăind, am realizat că antihistaminicele erau într-o cutie albastră pe care ar fi trebuit să scrie Claritin, nu Sennalax. În fine, la 7 dimineaţa, am reuşit să adorm…

La 7.30 a sunat ceasul. Când m-am văzut în oglinda de la baie, am ţipat. Aveam pojar! Mă rog, aşa arătam… M-am îndreptat, scărpinându-mă cu înverşunare, spre bucătărie (şi-acum, în timp ce scriu, tot asta fac). Am pus de cafea şi m-am uitat înciudată spre frigider, gândindu-mă că m-au costat cam mult ale naibii brânzici Petit Suisse. Faptul că am reuşit să-i fac maică-mii o bucurie m-a mai calmat însă. Din păcate, pentru puţin timp. La 8 punct, a intrat mama în bucătărie. Fericită, am deschis frigiderul.

— Mamă, uite-ţi brânzicile! Le-am găsit în sfârşiiiiit!, am exclamat exaltată şi i-am întins una.

În momentul ăla, mama a luat cutiuţa, s-a uitat la ea de parcă atunci o vedea prima dată şi mi-a zis:

— Lasă că e bună şi asta…

Al naibii să fie ăla care o mai lua brânzici şi care o mai mânca vreodată ciocolată cu 90% cacao!