Ubicuitate e numele meu


Am avut o copilărie agitată. Nu şi tristă, ci doar agitată… Dar aşa e când eşti cel mai mic din gaşcă. Te pui încontinuu la v-aţi ascunselea şi iei şuturi în dos când nu ţii ca lumea de şase. Se pare însă că asta cu ţinutul de şase mi-a fost scrisă în stele, pentru că m-a urmărit pe tot parcursul adolescenţei şi, n-o să credeţi, mă mai urmăreşte încă şi acum. Trebuie că mi-am făcut treaba foarte bine, că altfel nu-mi explic…

Dacă o să răscoliţi adânc în sertarele memoriei, o să găsiţi pe-acolo cu siguranţă şi personajul acela timid, grăsuţ şi cu ochelari care, practic, pe vremea şcolii nu era bun decât să vă scoată din încurcături. Mă rog, grăsuţă şi cu ochelari n-am fost la vremea aia, am devenit pe parcurs… Cumva, n-aş putea spune de ce, eram însă preferata părinţilor prietenilor mei. Mutriţa mea pistruiată, părul ciufulit şi ochii zâmbitori, ajutate din plin de atitudinea reverenţioasă, au făcut din mine un alibi ambulant. Deşi, după părerea mea, nu excelam la nimic, toată populaţia adultă mă iubea, păream, aşa, tipul de copil cuminte, care nu-ţi iese din cuvânt, deci visul oricărui părinte. Din păcate, genul ăsta de popularitate m-a costat enorm şi încă mă costă…

Unde te duci, fetiţo? Unde ieşi din casă aşa, pe furiş?

Unde să mă duc, mamă? La… balet.

Cu cine?

Cum cu cine?! Cu Oana!

Ah, bine, dacă mergi cu Oana, stau liniştită! Da’ să vină să te aducă acasă!

Evident că aduceam împricinata acasă. Pentru asta, trebuia să renunţ la ale mele, să mă prezint în faţa blocului şi s-o aştept până se pupa cu iubitul la scară o juma’ de oră. Ei, dar să nu credeţi că asta era tot. Nu puteam, Doamne fereşte!, să fiu prinsă vreodată pe picior greşit, ca atare vedeam sau măcar mă informam despre toate evenimentele socio-culturale la care eram obligată să mint fără jenă că particip. De asta cu baletul am uitat însă cu desăvârşire…

Cum a fost, fetelor?

La teatru? A fost grozav!, m-am scăpat eu.

Păi n-aţi fost la balet?!

Ah, ba daaaa. Am fost la Teatrul de balet, asta ziceam şi eu. Am văzut Lacul lebedelor. Supeeeeerb!

Da? Şi cine era în distribuţie?

Pam-pam! Până să mă pierd din nou, răspunde fiică-sa:

Nu ştiu, dragă, că noi am stat în spate. Ce crezi că le vedeam noi feţele?

Femeia se uita deja neîncrezătoare la noi, aşa că m-am grăbit să salvez situaţia:

Dacă vreţi, aş putea să şi dansez puţin… M-a impresionat grozav un tour en l’air din ultimul act.

Apoi, cu un grand pas de excepţie, am părăsit scena.

Eeeei, dar timpul s-a scurs inexorabil, au trecut frumoşii ani ai tinereţii şi au trecut şi momentele alea în care eram obligată să-mi aduc în cârcă, de la “bibliotecă”, prietenii, care de la atâta studiu sufereau pe-acolo atacuri de “spasmofilie”, au trecut şi aniversările la care primeam cartuşe de Kent înfundate cu ziare şi sticle de Cinzano şi de Martini umplute cu ceai (“ca să nu le dea maică-mea la doctor”), dar relaţia între mine şi cei de mai sus a rămas la fel de strânsă. Din păcate, acum e destul de greu să mai furnizezi un alibi, pentru că au apărut telefoanele mobile. Cu toate astea…

Sărut’-mâna! Ce mai faci, domniţă, că nu te-am mai auzit de mult?

Dane, tu eşti? Ce-i cu tine de mă suni la opt dimineaţa?

Onuco, am o problemă…

În momentul ăla, am simţit un fior pe şira spinării.

Întâi trebuie să-mi promiţi că nu mă laşi. Te rog eu muuuuult! Îmi promiţi? Hai, că tu eşti fată bună!

Bă Dane, iar ai făcut vreo prostie şi vrei să scoţi castanele din foc cu mâna mea?

Bă, încă n-am făcut, dar sunt pe cale…

Taci! Nu vreau să ştiu nimic! Vrei să mă pună nevastă-ta la detectorul de minciuni? Mai bine ignorantă…

Vezi că i-am zis Dianei că ai o problemă gravă şi trebuie să te însoţesc. Orice ai face, azi să nu răspunzi la mobil, auzi?

Alo?! Alooooo?! Bă, tu eşti ne…

Închisese de mult, aşa că n-am avut încotro. Mi-am pus telefonul pe silenţios şi mi-am văzut de ale mele. În ziua aia, aveam agenda plină: shopping cu două prietene şi un vernisaj. Treaba lor pe unde s-or fi dus… Eu m-am culcat. Eram frântă. Înainte de asta, am avut prezenţa de spirit să-i spun maică-mii că, dacă sună cineva pe fix, să spună că nu sunt acasă. Pe la 23.30, smulge cineva pilota de pe mine şi mă aud strigată.

Oana, trezeşte-te! Trezeşte-te acum!

Ce vrei, mamăăăăă? Lasă-mă să dorm, sunt terminată!

Ţie-ţi arde de somn?

Dar de ce ar trebui să-mi ardă?!, m-am obrăznicit eu.

Te rog să-mi spui imediat cine e Dan!

Hai, mă’ mamă! Daaaaaan! Nu-l mai ştii pe Dan? E băiatu’ ăla care îţi mânca toate gogoşile când venea pe la noi.

Şi-acum tot mâncător de gogoşi a rămas…

Brusc, m-am trezit.

Da’ de ce întrebi?

M-a sunat una Diana să mă întrebe ce faci tu la 11 noaptea cu bărbatu-său la Urgenţă, plecaţi de azi-dimineaţă, şi cât durează să ţi se pună un picior în ghips!

Poftiiiiiim?

Fetiţo, dacă mai faci de-astea, cât eşti de mare, îţi rup picioarele, să ştii!

M-am uitat la ea cu speranţă.

Mamă, cred că ar trebui să începi de-acum. Mâine sunt invitată la ei la o cafea…

 

 

Anunțuri

31 de comentarii

  1. Oana, am ras cu pofta, dar… si eu m-am gandit sa apelez la ubicuitatea ta. O sa-ti spun la ureche despre ce e vorba, pentru ca, venita de la mine, ideea asta ar parea o extravaganta, pe praful asta! 😀 Da’, dupa cate ai patimit, mai bine lasa! O sa marturisesc acasa, cu orice risc, ca vreau sa mananc si eu o prajitura la o cofetarie renumita… din Brasov. Ce, credeai ca din Dubai? 😀

    Apreciat de 1 persoană

  2. Am si eu un „Dan”… Ne mai telefonam din cand in cand si mai vorbim de una alta, iar mereu imi aduce aminte „sa stii ca noi ne vedem mai des decat iti poti inchipui tu”, intelegand aluzia, ca sa fie sigur ca nu o dau in bara, in eventualitatea foarte putin probabila de a ma intalni cu sotia lui. :)))) Motivele sunt aceleasi ca si la tine, fata serioasa si persoana foarte politicoasa. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • In sfarsit! FDTD, incepusem sa ma simt cam singura pe-aici… Adica singura obligata sa le tina altora lumanarea. 😀 Sa stii ca am putea sa punem de o afacere, desi n-am fi primii… Sunt unii care cu asta se ocupa: furnizori de alibiuri. Si nu asa, oricum. La nevoie, iti servesc si bilete de avion, si chitante, tot ce ai nevoie. So, ce zici, ne bagam? Am eu asa un feeling ca pe noi doi nu ne-ar suspecta nimeni. 😀

      Apreciat de 2 persoane

  3. Cum o sa te descurci daca si Diana va apela la tine odata cu Dan? Si nu poti sa pleci in concediu cand prietenii au nevoie de tine! Ei, sunt sigura ca imaginatia ta poate sa-i scape pe toti de orice banuieli… 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  4. Eu sunt alibiul tău acum deşi nu mi-a cerut nimeni asta. Dar mă asigur că nu te ia vreo problemă pe nepregătite. Deci: ne-ai zis mai demult ( 😉 ) că ai aşa… un fel de secretară care scrie pe blog în numele tău. Nu? Că, la o adică, la ora la care eşti pe la urgenţe sau pe unde e nevoie, nu îţi arde de scris pe blog şi doar dai comandă. 😀 Aşa rămâne. 😉 Ahh, şi să nu uit:

    „O femeie se întoarce acasă dimineaţa. Bărbatul o întreabă unde a fost până la ora aia, la care femeia răspunde ca a dormit la cea mai buna prietenă a ei.
    Bărbatul pune mâna pe telefon şi sună la zece cele mai bune prietene ale soţiei. Nici una nu-i confirmă că a dormit noaptea la ea, toate spun că la altă prietenă”
    Se întoarce bărbatul dimineaţa acasă şi femeia îl întreabă unde a fost până la ora aia. El răspunde că a dormit acasă la cel mai bun prieten.
    Femeia telefonează la zece cei mai buni prieteni ai soţului ei şi toţi îi confirma că într-adevăr noaptea precedenta soţul ei a dormit la ei iar trei insistă că el încă se află acolo…”

    Apreciat de 1 persoană

    • Daca ma nasteam barbat, lumea era mult mai frumoasa pentru femei. 😀 Petru, acum lasand gluma la o parte, asta e o chestie care se intampla, cu totii avem prieteni sau prietene care asa cred de cuviinta ca trebuie sa-si traiasca viata. Nu acuz pe nimeni, e strict alegerea fiecaruia. Paradoxal, nu am facut-o pentru el, ci pentru ea, fiindca nu avea nevoie de inca o suparare. Nu intamplator am zis „inca o”, fiindca e IMPOSIBIL ca o femeie care isi iubeste barbatul sa nu-si dea seama ca e inselata. Aici nu e vorba ca nu stii, ci ca nu vrei sa stii, ca te faci ca nu vezi, si e clar ca e o alegere asumata.
      O singura data in viata, eram foarte tanara si naiva, am crezut ca-i fac un bine unei prietene spunandu-i ca iubitul ei se dadea la tot ce misca si purta fusta, inclusiv la noi, prietenele ei. Ce crezi ca s-a intamplat? Ea l-a iertat, fiindca a VRUT sa-l creada pe el, iar de a doua zi niciunul nu a mai vorbit cu mine.
      Morala: In situatii de genul asta, e bine sa-ti vezi de-ale tale. Cel mult, poti sa incepi sa fii mai atent/a la cel/cea de langa tine… 🙂

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s