Sta-v-ar în gât napolitana!

Recunosc, sunt o consumatoare de reclamă. Înrăită, aş putea spune. Probabil că sunt printre puţinii oameni de pe planeta asta care nu schimbă canalul când începe publicitatea şi care se duc să-şi facă sendvişuri în timpul filmului, nu al reclamelor. Asta nu mă transformă neapărat într-o specialistă, dar îmi dă cel puţin dreptul să am o opinie greu de demontat. Dacă vă mai aduceţi aminte, după 1990, prima reclamă memorabilă, dar şi înduioşător de naivă, a fost cea la calculatoarele Felix (“V-am prins, vrăjitoarelor!”), însă de atunci lucrurile, inclusiv gusturile consumatorilor, s-au schimbat mult. Ce se întâmplă când piaţa este deja suprasaturată de produse de toate genurile? Apar variaţiunile pe aceeaşi temă… Brusc, cremele de faţă nu mai sunt la fel de eficiente – e nevoie de creme pentru ochi, pentru cearcăne, pentru buze, pentru gât, pentru decolteu, pentru petele de pe faţă, pentru acnee etc. Şi chiar dacă nu ştii ce e acela Neovadiolul sau ce înseamnă celulele stem vegetale, parcă simţi aşa cum ţi se netezeşte faţa văzând cu ochii. Detergenţii nu mai sunt nici ei de ajuns în formula consacrată, ci au apărut pentru rufe albe, colorate, mixte, pentru lână, cu balsam, fără sau cu clor, 3 într-unu, 5 într-unu… 6×6. Deja alegerea unui iaurt devine o problemă existenţială şi totul poate culmina cu achiziţionarea unei maşini în funcţie de sutele de dotări (de cele mai multe ori, inutile), dar asta e deja o adevărată filosofie. Cu ce sunt mai bune unele ca altele? Cu nimic, în principiu e aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie. Pentru că produsele trebuie readuse cumva în atenţia publicului şi, cum piaţa abundă în oferte, trebuie să se evidenţieze măcar prin promisiuni, dacă nu altfel. Cel mai deranjant este însă că ne sufocă stereotipia, iar adeseori, eu, personal, trăiesc cu o continuă impresie de déjà-vu. Peisajele din reclame sunt idilice, dar par identice, femeile sunt superbe, suple şi, deşi mănâncă îngheţată, bomboane Rafaello sau prăjiturica-prăjiturelelor, au trup de fotomodele. Fericiţi par şi bătrâneii reumatici care au avut prevederea de a se unge cu Artrostop sau cei care şi-au făcut din timp asigurări de viaţă sau şi-au lipit proteza cu Corega. Casele sunt perfect aranjate şi par nelocuite, iar gospodinele par pregătite să plece la revelion, nu să se aplece deasupra aragazului. Sincer, n-aş vrea să văd ce se întâmplă în viaţa reală cu un copil care i-a pătat mamei sale rochia de cocktail pentru seara respectivă, dar nu pentru asta există detergenţii? Punct ochit, punct lovit!

A fost o vreme când am consumat tot ce mi s-a oferit, pentru că aş fi vrut să am un păr ca în reclamele la şampon (din păcate, coadă în spatele meu se face doar la chioşcurile RATB), aş fi vrut să nu mai fiu balonată (oare doamnele acelea din reclama Activia care arată ca nişte întreţinute şi au vreo 45 de kile cum or fi reuşit să mimeze balonarea?), am luat Paduden, m-am vopsit cu tot ce a apărut şi garanta acoperirea firelor albe de păr, mi-am dat cu creme antirid de trei ori pe zi, am luat Dulcolax, am băut numai apă minerală X şi m-am abonat la toate reţelele de telefonie mobilă. Singurul lucru pe care-l pot afirma cu certitudine e că azi sunt mult mai… săracă. La fel de cert este şi că publicitatea îşi atinge scopul, iar femeile se află printre cei mai buni şi mai fideli consumatori. Pe scurt, reclama chiar e sufletul comerţului! Scopul ei principal fiind să obţină profit, publicul consumator este automat împins pe plan secund.

Dar să revin acum la ce mă doare… Nu o să mă refer la toate tipurile de umor, n-am nici timp şi nici voi atâta răbdare să citiţi, ci la unul anume: umorul negru. Din păcate, în publicitate umorul negru este mai puţin folosit, în mod sigur din cauza asocierilor nefericite ce se pot face între brand şi situaţia din clip. Totuşi, se poate. Una dintre cele mai reuşite ever în acest sens mi se pare o reclamă făcută brandului Domo, unde adulţii salvează toată aparatura electrocasnică dintr-o casă în flăcări şi abia după ce se asigură că au luat tot îşi amintesc că, vorba bancului, parcă mai era ceva: “Copiii, unde sunt copiii?!”. Umor negru, e adevărat, dar spumos. Oare de ce mi-o amintesc după atâţia ani? Din liga mare este şi arhicunoscuta reclamă la coniacul Unirea (“Dorele, ia mai fă, mă, bzzzz!”), un hit dacă ţinem cont de faptul că în anul acela firma producătoare a vândut cel puţin un milion de sticle de coniac. Tot la categoria umor negru aş încadra şi spotul Altex care, la vremea respectivă, ne-a părăsit nemeritat de repede (probabil tot din aceleaşi considerente pentru care au dispărut şi spoturi ale RedBull), dar care face încă furori pe internet după atâta vreme: “Tu, nimic! Batman, Batman!”. Sau reclama mai recentă la Aspacardin (“Sunt cu maşina la spălătorie!), şi lista ar putea continua.

În schimb, din păcate mai există o categorie: publicitarii care au rahat în cap… Cel puţin la fel de mult pe cât au şi clienţii lor. De vreo săptămână, de când am văzut o nenorocită de reclamă la napolitane, nu mai am somn, am trecut din nou pe Xanax. Nu trebuie să fii sociolog ca să enumeri, fără să te gândeşti prea mult, trei dintre fricile românilor: moartea, datoriile la bancă şi cutremurele. Fără să mă înşel prea mult, aş pune cutremurul pe primul loc. Ei şi ce s-au gândit idioţii ăştia să facă? O reclamă pe care să o ţinem minte. Şi ca să nu uităm vreodată ce-am văzut, “mirobolanta” producţie, fătată probabil în urma unui brainstorming de cinci minute, e un cutremur de la cap la coadă. Cert e că avem plăcerea să vedem cutremurându-se totul preţ de 30 de secunde: blocul, oamenii (au folosit inclusiv un copil care construieşte un lego cu tăticul lui – ştiu, ştiu, e o metaforă!) şi, nu în ultimul rând, creierii privitorilor. Şi de ce toată mizeria asta? Pentru un joc de cuvinte absolut idiot (ca să nu zic de căcat)… La final, un umflat, care te face să te gândeşti că exact aşa o să ajungi să arăţi dacă vei mânca napolitane, îngurgitează satisfăcut, în timp ce se aude o voce din background: “Alfers, napolitane cutremurător de crocante!”. Da?! Deci pentru jocul ăla de cuvinte penibil, publicitarii lu’ peşte ne servesc un cataclism. Vă jur că n-o să mai mănânc în viaţa mea napolitanele astea care m-au făcut iar să dorm cu lumina aprinsă şi cu kit-ul anticutremur lângă pat! Şi dacă n-aţi văzut-o până acum, indulge me, please! Here is… Alfers!

Vreţi umor negru mişto? Luaţi de-aici!

În încheiere, un singur lucru aş mai avea să le spun acestor domni: Bă, când o veni zgâlţâiala aia mare, voi să rămâneţi în casă sau în agenţie, că nu e cutremur, e de la napolitane!