Aveţi nevoie de ceva? Apelaţi la mine!

Se zice că, atunci când îţi pierzi unul dintre simţuri, se dezvoltă un altul şi aşa îţi descoperi noi abilităţi şi resurse de a funcţiona normal. Minciună! Eu întâi am început să nu mai văd de aproape. După aia, m-a părăsit vederea la distanţă şi, în scurt timp, am şi surzit. În toată drama asta, am găsit însă şi o chestie bună – de multă vreme nu m-am mai distrat aşa la televizor. În plus, acum nu mă mai sperie pe stradă claxoanele şoferilor pe care nu îi văd. Ca să nu mai spun că mi-am făcut şi o mulţime de prieteni, pentru că, de câte ori văd pe cineva făcând cu mâna de la distanţă, îi răspund cu entuziasm. Nu vreau să risc să mă considere lumea o încrezută… Nici simţul olfactiv nu mai e ce-a fost, de, deh, fumez ca turcii, dar încă mă bazez pe cel tactil, pe care însă, vă spun din experienţă proprie, nu e bine să-l foloseşti prin mijloacele de transport în comun, dacă n-ai nimerit bara din prima.

Paradoxal, în pofida atâtor neajunsuri, resuşesc să ajung întreagă acasă în fiecare zi, noroc cu traseul rutinier pe care îl am. De la o vreme însă, de când ne-au desfiinţat Mega Image-ul din zonă pe motiv de bulină roşie, a trebuit să-mi lungesc traseul cu o staţie, şi asta mă scoate din minţi, fiindcă magazinul de la Tineretului nu mi-e aşa de cunoscut şi trebuie să mă învârt de nebună printre rafturi pentru orice răhăţel. Iar dacă nu am ochelarii la mine, mă duc degeaba. Exact cum s-a întâmplat ieri.

Eram în metrou, mai aveam o staţie până la Unirii, când îmi sună telefonul. N-am ce face şi răspund.

— Oana, te pup! Ce faci, eşti pe drum?

Iar n-am ce face şi sunt sinceră:

— Da, mă îndrept spre casă…

— Auzi? Te superi dacă te rog ceva?

Toată viaţa mea mi-am dorit să răspund cu un NU apăsat la întrebarea asta, dar…

— Nu, de ce să mă supăr?

— Nu vrei tu să cobori la Tineretului, să-mi iei şi mie ceva din Mega?

— Ah, m-ai omorât, tocmai de asta n-aveam chef… Zi ce vrei să-ţi iau!

— Nişte ceară depilatoare…

— Poftim?! Individo, ai înnebunit?! Credeam că ceri şi tu, ca oamenii, o pâine, ţigări, o vodkă, un sac de cartofi… Dar cearăăăăă depilatoare? Ce, nu mai poţi ieşi din casă din cauza pilozităţii? N-ai un Bic pe-acolo, o maşină de tuns iarba, ceva?

— Bine, mă, atât te rog şi eu o dată şi tu ce faci? Mă refuzi…

Na, dacă m-a luat la sentiment, m-am înmuiat.

— Hai, zi repede de care vrei!

— Aaaaa, păi nu ştiu cum îi zice, că am aruncat cutia. Dar aia mi s-a părut cea mai bună. E o cutie aşa mai închisă la culoare şi are desenat pe etichetă o siluetă de gagică. N-ai cum să greşeşti.

M-am dus, ce naiba era să fac? Şi dacă tot am intrat în magazin, am mai cumpărat câte ceva şi pentru mine: margarină în loc de unt tartinabil, iaurt cu 0 grăsimi în loc de d-ăla normal, conserve de caracatiţă în loc de ton… Oricum, ţinând cont de faptul că nu aveam ochelarii la mine, m-am descurcat onorabil, aş zice. Între timp, mă sună iar prietena mea.

— Ai găsit?

— Femeie, lasă-mă uşor, că n-am ochelarii la mine! Mă pui acum să caut cutii cu siluete de muieri pe ele!

În timp ce vorbeam, zăresc un raft plin de cutii de-alea, înhaţ una şi mă îndrept satisfăcută spre casa de marcat.

— Na, că ţi-am găsit! Ţi-o aduc diseară… Hai, pa, că trebuie să plătesc!

Am ajuns acasă şi a venit şi seara. Pe la 8, mă sună prietena mea, impacientată.

— Aloooo! Păi ce faci, dragă, n-ai zis că vii la mine?

— Am zis, dar nu mai pot…

— De ce? Nu aşa ai promis?

— Păi, să vezi că… n-o mai am.

— Cum n-o mai ai?! Ai înnebunit? Io mâine trebuie să fiu undeva şi n-o să mă duc aşa, arătând ca femeia munţilor! Ce-ai făcut cu ea?

— …

— Zi, dom’le, ce-ai făcut cu ea!

— Am… consumat-o!

— Cum ai consumat-o?

— Uite-aşa… Pe pâine cu unt. Era de… brad.