De ziua ta, mămico…

Mamei mele, care nu şi-a pierdut niciodată speranţa că o să iasă ceva bun din mine… Şi încă mai speră. Te iubesc, mama!

 

M-am grăbit să-mi fac intrarea în lumea asta. Evident, nu ştiam ce mă aşteaptă, dacă aş fi ştiut, aş fi stat naibii şi alelalte două luni regulamentare, cu genunchii la gură, în cuibul berzei. Că, na, pe mine m-a adus barza, cel puţin aşa am fost convinsă multă vreme. Am aflat cu aproximaţie de unde provin cam în perioada în care, cu mare durere, am descoperit şi că nu există Moş Crăciun. Oricum, şi în privinţa ăluia aveam nişte dubii, fiindcă la şcoală i se zicea Moş Gerilă, iar asta mi-a iscat multe semne de întrebare cu privire la credibilitatea individului.

Deci, cum spuneam, faptul că am luat startul în viaţă mai devreme m-a handicapat încă de la primul orăcăit, care parcă n-a fost prea convingător, şi de aici au început toate problemele mele. Deşi nu cred că erau prea siguri că le aparţineam, în cele din urmă, ai mei m-au luat acasă. Cică am fost un copil deosebit, toate babele mă scuipau să nu mă deoache. După ce am văzut prima poză cu mine, am realizat şi de ce. Nu era de bine… Aveam în jur de două kile cu tot cu pătuţ, două grisine pe post de picioare şi cred că purtam 40 la pantofi încă de pe atunci. Doar ochii verzi şi mari mă mai salvau, asta când nu erau umbriţi de urechi. În fine, cu multă ambiţie şi răbdare, după vreo câteva luni, ai mei au reuşit să scoată din mine un exponat semiprezentabil. Pe urmă, pentru că babacii erau extrem de ocupaţi, m-au preluat bunicii (Doamne, cât m-au iubit şi cât i-am chinuit!) şi a început educaţia intensivă. Copil unic la părinţi şi, pe deasupra, şi fata lu’ tata (nu ştiu de ce, dar cred că ăsta e pleonasm), în jurul vârstei de 4 ani eram deja varianta mai răsfăţată, dar şi ceva mai agresivă a lu’ domnu’ Goe. Şi cum metodele de coerciţie erau extrem de limitate – mi se rupea mie că mă tăia mamaie de la raţia de desene animate cu Mihaela şi Azorel, aia de zece minute pe zi –, singura infailibilă era lingura de lemn cu coadă lungă. Încă mai tresar când văd câte una pe la alţii prin case…

Pe vremea aia, nu se inventase parentingul, nici dracu’ nu auzise de aşa ceva, iar în ceea ce mă priveşte, singurul care avea vreun efect era stilul… smuls. Ca să mă bage în casă, mamaie mă lua pe sus, în timp ce eu urlam ca din gură de şarpe şi îmbrăţişam cu disperare gardul verde. Deci stilul autoritar n-a funcţionat. Evident, n-a mers nici ăla democratic, pe care îl practicau mama şi tata, cât despre cel permisiv… nici atât. La naiba!, trebuia să supravieţuiesc, că eram cea mai mică din gaşcă şi nu e uşor să te pui toată viaţa ta de copil la v-aţi ascunselea doar ca să faci parte din grupul de şmecheri…

Ca atare, întreaga mea copilărie a stat sub semnul lui NU: “Nu băga mâna în priză, nu te scărpina acolo, nu scuipa, nu scoate limba la doamna, nu o mai bate pe Milica, nu mai da cu pietre, nu lipi abţibilduri pe aragaz, nu-i da brânci lu’ bunica!”. Când am mai crescut, s-a mers pe recompensă: “Îţi dau o ciocolată dacă zici o poezie, dacă dai săru’-mâna, dacă faci patul, dacă… vii acasă” (asta n-a funcţionat niciodată!). Apoi, am făcut ADHD, fără să-şi dea seama cineva. Pe vremea aia, n-auzise nimeni de hiperactivitate şi deficit de atenţie, ţi se zicea pur şi simplu “copil isteric” şi oricum savanţii englezi încă nu descoperiseră efectele devastatoare ale excesului de cacao asupra comportamentului cognitiv la copii. În pofida faptului că eram în permanenţă plină de vânătăi şi alte semne de bună purtare, că m-am umplut de păduchi (chiar de două ori), de râie (asta nu s-a confirmat), de bube dulci, de zăbale şi că, pe deasupra, eram şi bătăuşă, am supravieţuit copilăriei.

Şi pentru că totul se plăteşte până la urmă, la vârsta adultă, în mine s-a produs o rotaţie de 180 de grade. Copilul răzgâiat şi violent a devenit un adult dependent, submisiv şi cu o stimă de sine pe undeva pe sub nivelul mării. Cumva, toate acele NU-uri din copilărie au ţâşnit din subconştient şi au început să funcţioneze. Culmea e că abia ieri după-amiază am realizat că încă am nişte probleme nerezolvate…

— Alo! Eu sunt… Te-am deranjat?

— Vorbeşti prostii! Ce-ai păţit, că tu nu suni duminica la ore de-astea?

— Bă, am făcut o dudă… cred. Mă rog, totul a pornit din cele mai bune intenţii…

— Oano, hai că mă sperii, ce dracu’ făcuşi? Nu-mi da palpitaţii!

— Fetiţă, e grav…

— Stai să mă aşez naibii, că m-a luat cu transpiraţii!

— Auzi, te superi dacă vin la tine să stau câteva ore, poate până mâine-dimineaţă?

— Nu mă supăr… Da’ stau şi mă întreb cât de nasol e de trebuie să fugi de-acasă. I-ai promis vreunuia că-l iei de bărbat şi ţi-ai luat vorba înapoi?

— Ei, pe dracu! Ăla ar fi zis bogdaproste! Nu, mă, am vrut să-i fac maică-mii o surpriză de 8 martie şi cred că am exagerat…

— Fetiţă, ai înnebunit?! Trecuşi de jumatea vieţii şi vrei să fugi de acasă de frica maică-tii?!

— Auzi, fetiţă?! Nu tu ai lipit abţibilduri pe peretele din bucătărie…