De ce nu e bine să fiţi văzuţi cu mine

Una dintre sintagmele care mi-au pus creierii pe moaţe în copilărie a fost aia cu “veşnicia s-a născut la sat”. N-o înţelegeam şi pace! Au trecut mai bine de treizeci de ani până mi s-a destupat mintea, dar era prea târziu, veşnicia plecase la muncă în Italia! Satul copilăriei mele, ăla tradiţional românesc, care a tezaurizat o mulţime de valori spirituale morale şi culturale, nu mai e ce-a fost. Trecut printr-un amplu proces de urbanizare şi de buticizare, s-a transformat peste noapte într-o periferie de oraş, cu toate avantajele şi dezavantajele pe care le implică “civilizaţia”. S-au pierdut tradiţii, obiceiurile s-au dus pe pustii… E clar, satul nu mai trăieşte în jariştea cosmică a lui Blaga, ci la Muzeul Ţăranului Român. Sigur, progresul era ineluctabil, doar nu erau să rămână bieţii oameni, în secolul XXI, cu privata în curte, cu LCD-ul pe laviţă şi fără geamuri termopane la casele din paiantă doar aşa, fiindcă vreau eu să experimentez traiul arhaic în concediu! Un lucru totuşi a rămas neschimbat, şi asta mă bucură nespus: gura lumii.

Locul copilăriei mele, cu mâna pe inimă v-o zic, e raiul pe Pământ, atâta frumuseţe aproape că-ţi taie respiraţia. Numai că, la ţară, e greu să fii femeie. Ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, acolo naşterea unei fetiţe încă mai este întâmpinată cu tradiţionala urare: “Lasă, să-ţi trăiască!”. Aşadar, dacă supravieţuieşti, singura ta şansă e să te ducă mintea şi să o tuleşti la facultate, altfel, dacă nu te-ai măritat până la 25 de ani (cel târziu!), nu te mai ia nici dracu’… Dacă, prin absurd, te ia, adeseori e şi mai nasol… Un singur lucru e însă mai crunt decât să fii fată bătrână la înaintata vârstă de un sfert de secol: să fumezi dacă ai cifra 2 în faţă la CNP.

Dat fiind că nu-mi petreceam la ţară decât vacanţele, nu m-am ferit niciodată să mă afişez cu ţigara, iar asta mi-a asigurat un renume prost, care mă însoţeşte şi în ziua de azi. Cumva, nu ştiu cum, reuşisem s-o învăţ la rele şi pe una dintre prietenele mele de prin vecini. Până ne-a prins taică-său, nea Costică al lu’ Cadin, fie-i tărâna uşoară!

— Margareto, tuz dumnezeii mă-tii, ce faci, fă, bei tutun?

— Nea Costică, să vedeţi, îmi ţinea mie ţigara…

— Oano, şi tu ce cauţi, mă, p-aci, să-i ţii p-ăştia din treabă?!

— Ştiţi, ne-am gândit să mergem la discotecă, mai târziu…

— Păi sigur, vouă vă arde de hăndrălăi, în loc să puneţi mâna la muncă! Margareto, ia treci, fă, şi mulge vaca până nu-ţi bag ţigara aia în cur, ca să prinzi viteză!

În cele din urmă, ne-am dus… Pe vremea aia, discoteca se ţinea într-o şandrama, denumită pretenţios salonul La Berbecioaia, iar înainte de asta, era hora, pentru ăi “bătrâni”. În fiecare duminică, se dansa pe ritmuri populare, dar fără ţinuta de rigoare. Se dansa în civil, cum ar veni, fiecare cu paietele, lurexul, baticul şi gumarii aferenţi. Apoi, mamele rămâneau în incintă, fiindcă nu se cădea să-şi lase odraslele singure la discotecă. În timp ce fetele, înfierbântate de dans, ieşeau puţin afară cu băieţii, să se răcorească în boscheţi, mamele crănţăneau seminţe şi, discret, cu mâna la gură, disecau de la a la z tot ce mişca pe lângă ele.

Deşi eu şi amica mea n-am dansat, cumva am fost senzaţia serii. Multă vreme n-am înţeles de ce era toată lumea cu ochii pironiţi pe mine…

— Margareto, ia uită-te, mă, da’ pe şest, am ceva? Sunt mânjită pe faţă, îmi curg balele sau am fermoarul deschis la nădragi?

— Fato, n-ai nimic… da’ am io o bănuială. Tu ştii de ce se uită astea la tine aşa? Că fumezi, fatoooooo! Ahahahahahaha!

Ce nu ştiam eu atunci era că, la ţară, fumatul era (şi încă este) considerat cel mai infam obicei, dacă eşti femeie. Puteai să faci orice, inclusiv cinci copii din flori cu douăzeci de bărbaţi diferiţi, dar să fumezi era ex-clus! Şi de parcă n-ar fi fost de ajuns, într-un gest teribilist, a doua zi am luat-o pe Margareta după mine la bufetul local şi i-am făcut cinste cu un florio. Ehe, a fost de ajuns să treacă pe lângă noi doi cunoscuţi, că, până seara, ştia tot satul că Oana, aia a lu’ tanti Anica a lu’ Constantin Pantazi, era beată-moartă la bufet, cu ţigara-n gură. Şi unde pui că a stricat-o şi p-a lu’ nea Costică!

Pe această cale, aş dori să-i cer scuze prietenei mele Margareta, care, după acest incident, a reuşit să se mărite abia peste zece ani şi doar într-un sat aflat la treizeci de kilometri distanţă. Şi aş mai vrea să le mulţumesc şi puţinilor mei prieteni de acolo care, în pofida prostului meu renume, îndrăznesc să mă viziteze înainte de căderea serii. După cum vedeţi, de gura lumii, respectiv a satului, nu te scapă decât pământul. Odată catalogat, aşa ţi se duce buhul. Ca dovadă, şi acum, după douăzeci şi ceva de ani, dacă mă invită careva în vizită, nu mi se oferă cafea, ci sunt întrebată direct: “Nu bei o ţuică?”.