Minciuna are picioare scurte şi crăcănate

Anul ăsta împlinesc 30 de ani… de când am terminat liceul. De născut, m-am născut într-o vreme în care revoluţia sexuală iniţiată de mişcarea hippy era în floare, dar nu la noi. La noi, pe vremea aia, Medgidia abia devenise oraş şi, spre marele noroc al multora din generaţia mea, tocmai ce se interzisese avortul. Din fericire, nu pot să-mi imaginez cum ar fi fost viaţa mea dacă mă năşteam, de exemplu, în America sau în Canada. Oare s-ar fi ales ceva de capul meu? De fapt, nici nu vreau să ştiu, fiindcă, la norocul meu, existau mult mai multe şanse să-mi dea târcoale vulturii pe undeva prin Biafra. Aşa, cu bune, şi cu rele, ajunsei la o vârstă, pe care, din fericire, nu o conştientizez. Mă rog, nu conştientizez nici că, în mare parte, am cam trăit degeaba, dar, din când în când, au grijă câte unii să-mi amintească asta…

Recent, am însoţit un amic în oraş, la o cafea. Se întâlnea cu doi foşti colegi de liceu, ambii “ajunşi”, oameni cu situaţie şi cu domiciliul prin ţări străine, deci din start omul se simţea inferior. N-am înţeles de ce m-a luat şi pe mine cu el, dar probabil că, prin comparaţie, eu eram menită să-i dau senzaţia că a reuşit în viaţă.

În fine, s-au pupat, s-au strâns în braţe… Expaţii erau relaxaţi, zâmbitori, aveau un aer prosper, dar nici noi nu ne-am lăsat mai prejos, că, deh, prima impresie contează! Ne-au venit cafelele şi sucurile, iar eu, proastă alegere!, mi-am aprins o ţigară. Cei doi s-au uitat la mine de parcă eram unica vinovată pentru scăderea stratului de ozon, glaciaţiune şi dispariţia speciilor protejate la un loc.

— Vaaaai, fumezi? La noi nu se mai fumează pe nicăieri în localuri.

— La voi… unde?

— Ah, nu ţi-am zis că noi suntem din State, scuză-mă!

— Păi nu sunteţi din Berceni?

Prietenul meu a început să râdă tare, mai tare decât era cazul, reuşind să amortizeze la timp un mic conflict.

Pe urmă, au început să se laude, dar nu aşa oricum, ci ca neamurile proaste. Am fost obligaţi să le admirăm toată arhiva foto: copiii, nevestele, casele, piscinele din plastic, maşinile, concediile, fiecare poză din “n” unghiuri. Am văzut vreo zece numai cu robineţii de la baie…

— Ei, şi tu, boss, ce mai faci? Te-ai însurat, ai copii? Unde lucrezi?

Evident, ei erau CEO, CFO… C++. Nici noi nu stăteam rău, cu salariile noastre de manageri… De cleaning manageri, dar, mă rog, ăsta e un amănunt total neesenţial. Deja plin de draci că fusese pus în inferioritate, prietenul meu a luat-o pe arătură:

— Bă, băieţi, nu m-am însurat, dar mai am timp. Bani am destui, de ce să nu fac cu ei ce vrea muşchiu’ meu? Casă am, maşină am, gagici am, masă am, femeie la curăţenie am (în traducere: sunt un amărât de bugetar, am o rablă la mâna a doua, lucrez într-un birou plin cu muieri, stau cu părinţii, mănânc la ei, mama e sluga mea fără simbrie). Ah, şi Oana e şi mai tare. Ea e… freelancer, n-are nicio treabă (în traducere: e vai de mama ei).

Oamenii deja începuseră să ne privească altfel, chiar cu puţină invidie. Încurajat de privirile lor admirative, amicul meu a început să fabuleze de-a binelea. Bietele noastre apartamente deveniseră nişte palate, aveam case la munte şi la mare, iar eu, una şi în străinătate, şi stăteam mai mult pe-acolo. Ce păcat că n-aveam nicio poză… Cu cât mă uitam mai urât la el, cu atât omu’ umfla mai tare gogoaşa. Jenată, m-am ridicat şi mi-am făcut de lucru pe la toaletă vreo zece minute. Când m-am întors, unul dintre “americani” m-a luat direct:

— Oana, mi-a zis boss că, de fapt, locuieşti la Budapesta. Luna viitoare am o întâlnire de afaceri chiar acolo, pot să te sun când ajung, să-mi dai detalii? Eventual ne întâlnim, să mă plimbi şi pe mine puţin prin oraş.

Fără să observ că prietenul meu prinsese brusc o paloare cadaverică, am răspuns afabilă:

— Nicio problemă! Stai liniştit, că n-ai cum să te rătăceşti! Locuiesc central, toată lumea din zona Budapesta ştie unde e Şaormăria Dristor.