Am fost la o cafea! “Decât” la o cafea

Stau şi mă întreb oare cine-o fi emis chestia aia cu suma viciilor care rămâne mereu constantă, că eu nu-i găsesc o explicaţie oricât m-aş strădui. Cum adică? Dacă te apuci de băut şi de fumat, te laşi de jocuri de noroc şi de femei? Mie mi se pare că… dimpotrivă, deşi, trebuie să recunosc, cunosc un tip care s-a lăsat de gagici şi s-a apucat de grădinărit, dar asta doar fiindcă l-a prins nevastă-sa şi, în plus, ăla nu e viciu. Eu am “decât” vreo trei şi sunt ca şi copiii mei, le port în minte şi în suflet permanent. Aş zice şi asupra mea, că mi-au adus şi vreo câteva kilograme în plus, dar asta-i altă poveste… Mai nou însă, unul dintre viciile mele e în pericol, simt asta, dar i-am promis că nu o să ne despărţim cu una, cu două, doar nu mor caii când vor câinii! Ieri însă a trebuit să mă despart temporar, cu durere în suflet, de fidelul meu prieten la uşa unui restaurant, deşi mă jurasem că n-o să pun piciorul într-o astfel de locaţie până nu se deschid terasele. Se pare că nu luasem în calcul variabila-surpriză, şi anume karma mea jalnică. Şi am o karma atât de proastă, încât până şi aia mă mai părăseşte din când în când… Cele trei ceasuri rele ale mele au început de luni, iar asta fiindcă nu mi-am citit horoscopul. Dacă nu mă leneveam să întind mâna, iar nenea ăla drăguţ mi-ar fi dat ziarul Ring la metrou, poate aş fi văzut că, de fapt, astrele nu-mi surâd, ci se pişă pe ele de râs, şi atunci aş fi coborât la Unirii, nu la Tineretului, unde mă aştepta… Unde mă aştepta.

— Oano, tu ai înnebunit? Te sun disperată de juma’ de oră!

— Băi ce m-ai speriat! Ce naiba strigi aşa şi de unde ai apărut?

— Providenţa! Providenţa mi te-a scos în cale. 30 de apeluri ţi-am dat, unde-ţi ţii telefonul ăla, în…

Am verificat, aşa era. La job îmi pusesem telefonul pe silenţios şi nu i-am mai dat drumul. Brusc, amica mea a lăsat-o mai moale.

— Fetiţă, hai la o cafea…

— Unde, la tine? Că pe mine nu mă ţii în uşa localului, cu ceaşca-n mână…

— Oano, hai nu mă lăsa, de câte ori te-am rugat eu pe tine ceva?!

— Păi numai săptămâna trecută de vreo zece ori!

— Hai că ne întâlnim cu Dani! A venit alaltăieri din Germania şi vrea să te vadă şi pe tine. Nu stă mult…

Pam-pam! La asta nu mă aşteptam, aşa că iată-mă, împotriva voinţei mele, îndreptându-mă cu prietena mea spre un restaurant din cartier. La intrare, şase ospătari plictisiţi. Fata de la recepţie dezlega integrame… Ce să ne mai întrebe de rezervare?! Unul dintre ospătari ne-a prezentat locaţia goală-goluţă cu un gest larg şi ne-a întrebat:

— Unde vreţi să staţi, la nefumători sau… la nefumători?

Am vrut la nefumători… Prietenul nostru era deja acolo, însoţit de încă un tip. Un prieten de-al lui, neamţ. Nevorbitor de engleză. De franceză, nici atât. La o adică, aş fi putut s-o rup puţin şi pe spaniolă, chiar şi pe japoneză, că nu degeaba am vizionat prin anii 2000 toate episoadele cu Sandy Belle, dar germanăăăă? În germană ştiu maximum 10 cuvinte, iar singurul care mi-a folosit vreodată a fost hilfe, când era să mă înec la mare, acu’ vreo 20 de ani. După ce mi-a fost prezentat omu’, am înţeles că-l cheamă Klaus şi-atât. Ce-a mai zis nu ştiu, că am dedus doar Freund. Problema nu era însă asta, ci faptul că eram trei fumători şi-un… neamţ. Nu puteam ieşi toţi trei la fumat şi pe el să-l lăsăm la masă, aşa că am intervenit:

— Danule, vezi ce faci, frate, că eu n-am de gând să stau singură cu kronţăn-fronţăn al tău la masă să analysieren… tacâmurile până veniţi voi!

— Bine, fetiţă, ieşiţi voi două şi după aia ies eu!

— Nu, nu! Ţi-l iei pe… Santa Klaus cu tine, că nu stau să joc mima pe-aici!

Am ieşit întâi noi, fetele. Unul dintre ospătari, drăguţ, ne-a adus două scăunele şi a improvizat o masă dintr-o cutie de carton. De parcă nu eram îndeajuns de penibile, prietena mea a deschis discuţia:

— Fetiţă, eu mă simt aiurea. Zici că sunt vânzătoare din aia de bilete de Bingo. Stai, naibii, jos, să nu mă fac doar eu de râs!

— Eşti optimistă… Ştii ce-ţi lipseşte de pe cutia asta? Un sul de hârtie igienică. Dai cu un leu fâşia şi, până plecăm, ne scoatem cafelele şi băuturile!

De parcă nu era de ajuns, şoferii din cârdul de maşini blocate pe străduţă ne admirau în toată splendoarea. Unul chiar a simţit nevoia să ne complimenteze:

— Alcolistelooooor!

De la măsuţa ei de carton pe care scria Bananas Bonita, unde stătea cu eleganţă picior peste picior, prietena mea i-a strigat:

— Alcolistă e mă-ta, bizonule, noi suntem alcoolice!

Apoi, către mine:

— Fetiţă, hai că m-a luat gura pe dinainte şi-am dat cu mucii-n fasole… Io zic să intrăm.

Am intrat şi a ieşit prietenul nostru, cu bietul neamţ după el. În restaurant, mai era o singură masă ocupată. Acolo, doi trişti, nefumători, cu laptopurile în faţă, n-au schimbat o vorbă două ore.

Tot în două ore, noi am fumat patru ţigări, dar cel puţin am vorbit între noi. Afară. Eu cu amica mea, şi prietenul nostru cu neamţul. Împreună am stat cel mult zece minute, mai mult totuşi decât în ultimii zece ani de când omu’ nostru plecase din ţară. A fost mişto, de mult n-am mai socializat atât. La final însă, am avut nesperata ocazie să rămân singură cinci minute cu neamţu’, cât ceilalţi doi s-au dus la toaletă. Ce era să-i spun, heil Hitler? I-am zâmbit. Mi-a zâmbit şi el. Nu m-am lăsat mai prejos. Am început să râd. Când s-au întors cei doi, eu şi Santa Klaus eram literlamente pe sub masă. Omul zicea încontinuu amüsieren şi fröhlich. Acum ar fi fost momentul să încalec pe o şa şi să spun că ăsta a fost începutul unei prietenii frumoase, dar, îmi pare rău, nu pot să mă încurc cu unul care zice Feuerzeug la brichetă şi Aschenbecher la scrumieră… Şi nefumător pe deasupra!