Memorialul durerii… în talpă

După două săptămâni cumplite, în care am reprezentat un pericol nu doar pentru mine însămi, ci şi pentru orice fiinţă vie sau entitate artificială, timp în care am bifat pe rând sau în grup toate ghinioanele posibile, a venit şi ziua eliberării. M-am trezit într-o dimineaţă fără să am nimic. Evident, am fost convinsă că am murit. Ulterior, mi-a sunat telefonul şi am luat-o ca pe o izbândă personală. Nu mai mersese de trei zile. Cu teamă, am deschis calculatorul. Ce să vezi? Mergea! N-a sărit nicio siguranţă, n-au pocnit nici becurile. Când am reuşit să închid uşa de la cabina de duş, eram deja alt om. Ştiam că, de data asta, n-o să mă electrocutez nici cu foehnul. Am prins curaj şi m-am dus spre bucătărie. Ca niciodată, nu mi-a dat cafeaua în foc, nu mi-am aprins ţigara invers şi nici nu m-a mai survolat ameninţător vreun gândac din ăla cenuşiu şi puţitor (dacă aţi scăpat de ei, să ştiţi că asta e doar pentru că sunt toţi la mine). Toate semnele erau acolo, se anunţa o zi excelentă, aşa că ce mi-am zis? “Hai s-o marchez cumva!” Şi cum nu mă duce prea mult capul (nu mai bine scriam eu o poezie, un catren, ceva?!), am ales soluţia cel mai la îndemână – “Ia să mă rup eu în figuri cu noii mei sneakerşi argintii!”. Bă, şi m-am rupt!

Când i-am pus în picioare, parcă am simţit ceva, o apăsare neplăcută fix pe unghiile de la degetele mari, dar eram mult prea excited ca să bag de seamă. Pe la jumatea drumului spre metrou însă, postura mea suferise modificări dramatice. Ambele degete mari îmi pulsau şi durerea îmi ajunsese până la creier, pur şi simplu nu mai aveam control asupra picioarelor mele, care se străduiau să supravieţuiască independent de mine. Am constatat repede că, dacă mergeam pe călcâie, presiunea dispărea într-o oarecare măsură, aşa că i-am dat bice. Pentru asta însă trebuia să mă ajut de mâini mai mult ca de obicei, că nu-i uşor să-ţi ţii echilibrul în poziţia aia. Am făcut 245 de paşi într-un sfert de oră. Da, i-am numărat! Cu voce. Şi cu lacrimi în ochi. Arătam ca descinsă de pe platourile de filmare de la Living dead, atâta doar că mergeam mult mai încet… Cumva, din cauza asta, aveam şi un joc de şold interesant (mi-au confirmat-o nişte muncitori de la Apa Nova prin fluierături admirative repetate), dar mie nu îmi mai păsa. Tot ce voiam era să mă văd în metrou, pe scaun. M-am văzut, dar în picioare, atârnată de bară cu ambele mâini. N-am rezistat mult aşa, pentru că am constatat că îmi cădeau blugii. Hmmm, când plecasem de acasă îmi erau numai buni… În Pipera, am reuşit să urc cele două rânduri de scări, dar între timp a mai venit metroul de trei ori.

Ziua aia n-o s-o uit niciodată. Faţa mea desfigurată, cu accente de drama queen, cu ochii exoftalmici şi înlăcrimaţi, şi vocea sfâşietor-ameninţătoare mi-au adus o mulţime de beneficii: pentru prima dată în viaţa mea, toată lumea mi-a răspuns la salut, cineva mi-a dat o cafea de pomană şi, cel mai important, nimeni nu m-a rugat nimic. M-aş fi descălţat, dar după aia cum îmi mai puneam eu chestiile alea la loc? Spre ora plecării, picioarele îmi pulsau atât de tare, încât am fost convinsă că, de fapt, primeam mesaje Morse. La 6 fără 5, deja vorbeam cu un bătrânel cu barbă albă, care îmi zâmbea bonom: “Doamneeeeee, cu ce ţi-am greşit?! Ia-mă acum şi izbăveşte-mă!”. Nu m-a ascultat. Cred ca era Moş Crăciun. Era clar, nu-mi sfârşisem penitenţa.

În metrou, iar n-am prins loc. Aşadar, am stat şase staţii cu mâinile agăţate de bară. Nu puteam să dau drumul strânsorii, fiindcă de la genunchi în jos nu-mi mai simţeam picioarele. Paradoxal, mă dureau! Da, exact ca pe amărâţii aia cu picioare de lemn. În spatele meu, doi puşti jmekeri mimau un film de acţiune, na, cuvintele erau puţine. Şi-ale lor, şi-ale filmului. Se ţineau de glume. Şi de geanta mea. M-am prins că se apropie staţia Unirii când l-am auzit pe unul dintre ei spunând: “Ia vezi, mă, Rambo coboară la prima?”. N-am mai auzit continuarea, fiindcă m-a expulzat valul.

Juma’ de oră mai târziu, intram în Unirii, la parter (ştiţi voi unde). Mi-am ales cea mai mare şi lată pereche de încălţări şi mi-am dat jos sneakerşii… Dumnezeule! A fost un moment Kodak. Pot să spun că sunt bărbaţi care n-au văzut în viaţa lor atâta satisfacţie pe faţa unei femei… Mi-am pus în picioare nişte ghete cu un număr mai mari (aş fi zis ghetuţe, dar nr. 41 nu cred că se califică pentru diminutivare) din antilopă, cu blană inclusiv pe talpă. Afară erau 28 de grade, dar ce mai conta? Tot drumul spre casă am fredonat “I believe I can fly”. Sincer, cred că am şi zburat puţin. Ziua mea oribilă era pe cale să se termine.

Ajunsă acasă, am început să-mi arunc hainele de pe mine încă de la uşă, nu mai rezistam. Blugii mi-au căzut de la sine, aşa, cu fermoarul închis. Şi-atunci am realizat… ce chiloţi frumoşi, kaki, print camuflaj, aveam. Ei bine, da! Rambo a coborât la Unirii.