Şi-aş mai bea un păhărel…

Am o prietenă care trece prin momente grele. Aţi ghicit, e vorba de probleme sentimentale. Evident, din punctul ei de vedere a venit sfârşitul lumii şi trăieşte cu impresia că aşa o tragedie nu s-a mai petrecut de la Shakespeare încoace. Pentru toţi ceilalţi, tragedia ei e o biată dramoletă, aşa că încearcă s-o binedispună fiecare cum poate. Nu ştiu cum să vă spun, dar, de la o vârstă, e cam greu să convingi pe cineva că norocul e la uşă, cu un buchet de zambile în mână, şi că tot ce trebuie să facă e să se uite pe vizor la timp. Dacă dintr-un motiv sau altul jumătatea vieţii te prinde singur, şansele să-ţi găseşti pe cineva presupun un luuuung şir de concesii. Concesii pe care prietena mea le-a făcut. În ultimii doi ani, a cunoscut tot felul de domni, care mai de care cu obligaţii, că, na, la vârsta asta toţi au un “bagaj” considerabil. În cele din urmă, toţi s-au întors de unde au plecat – la fostele neveste, la copii, la soacre, la puşcărie… Unul singur era cât pe ce să rămână cu ea, doar că, beat-mort, a nimerit cu un etaj mai jos şi s-a-nsurat pe-acolo.

După cum spuneam, văzând că e groasă, noi, prietenii ei, am încercat s-o consolăm cum am putut. Am râs, am glumit, n-am lăsat-o singură, aproape că ne-am mutat la ea. N-a fost chip să-i abatem gândurile de la EL. În cele din urmă, se pare că singura metodă care a dat roade a fost… coma.

Alaltăieri seară, îngrijorată că nu dă niciun semn de viaţă, o sun. Nici nu apuc să zic alo, că mi-o ia înainte:

— Oana, hai că mă grăbesc tare! M-au invitat nişte prieteni pe la ei, sunt jos cu maşina. Te sun mâine! Te pup!

Am zis în sfârşit alo, după care am închis.

Ieri, pe seară, la fel de îngrijorată, o sun. După al zecelea apel, aud o voce groasă şi răguşită. Sperând că l-a uitat pe Gigică al ei şi şi-a găsit pe altu’, cer cu ea.

— Alooooo! Io suuuuunt! Cineee eeeee?

Crezând că face mişto, îi răspund:

— Eu sunt, dragă, prietena ta. Nu mă mai ştii? Am fost colege de liceu, mi-ai mâncat zilele 30 de ani.

A ezitat mult.

— Lili? Corina? Diana? Mihaela? Aaaaaaa, Vasile, tu eşti?!

— Bă, tu ai înnebunit?! Oana sunt, ce-i cu tine?

— Fetiţă, iartă-mă, dar aseară am băut mai mult decât trebuie… Nu mai pooooot! Îmi crapă capuuuuu’, da’ cel puţin am uitat de toate supărările. Oamenii aia, dacă m-au văzut aşa de tristă, s-au gândit să mă înveselească.

— Şi ce şi-au zis? Hai să-i dăm să bea! Cât băuşi, fetiţă?, am întrebat-o eu, oarecum siderată, ştiind că, la viaţa ei, a băgat câţiva bărbaţi sub masă.

— Doi litri jumate. Ştiu sigur, că mi-au dat damigeana acasă.

— Cum, şi numai de la atât te-ai făcut praf?

— Da, măi, dar cred că nu mai ţin la băutură ca altădată… Totuşi, am băut cam mult.

Eu, ca s-o consolez:

— Mă, or mai fi băut şi ceilalţi şi n-ai văzut tu…

— Nu, dragă, ceilalţi au băut vin.

Brusc, am simţit că mă trec fiori reci pe şira spinării.

— Păi şi dacă ceilalţi au băut vin, tu ai băut doi litri jumate de…

— De… ţuică, mi-a răspuns ea suavă, după care a picat semnalul… Sau ea.