Odă căcatului de pe trotuar

Ce să scriu? Ce să scriu? Preţ de o jumătate de oră, am stat cu ochii pironiţi în ecranul computerului, fără pic de inspiraţie, aşteptând un semn providenţial. Nimic! Probabil că ăsta fusese semnul, dar eu înţeleg mai greu… Aşadar, am intrat pe facebook, acolo era imposibil să nu dau peste ceva. Şi am dat. Peste căcaţi. De câine. Cred că e a şaptea oară săptămâna asta când mă împiedic de scrieri furibunde al căror laitmotiv este căcatul. (Mă scuzaţi, nu eu sufăr de cacolalie, ci indivizii ăştia cărora li se umple gura când folosesc termeni scatologici!)

Acu’, ce să zic? În ţara asta s-au terminat problemele: nu avem decât juma de milion de şomeri, sistemul sanitar e în comă, învăţământul la fel, pădurile sunt de mult lemne de foc, 30% din populaţie trăieşte sub limita sărăciei, la 30 de secunde e agresată câte o femeie, iar ca o încununare, suntem loviţi în plin şi de conjuraţia imbecililor care ne conduc. Cum spuneam, nu sunt motive de agitaţie, mai ales de când oprobriul public le-a venit de hac şi nemernicilor ăstora de fumători.

Ca atare, o haită deloc de neglijat de cetăţeni de bine, mânaţi de spirit civic, s-a decis că e cazul să ne împută zilnic aerul cu o problemă arzătoare – mai bine zis, aburindă –, la ordinea zilei, cum ar veni, care, nesoluţionată, va duce din nou societatea în Evul Mediu (adică nu cu mult înapoi). Nu contează că prin online mai sunt vreo doi-trei nebuni interesaţi şi de probleme cu adevărat importante, care se luptă cu morile de vânt şi o mai iau şi peste bot dacă îndrăznesc să-şi susţină punctul de vedere, nu, pe cetăţenii ăştia îi interesează să-şi vadă visul cu ochii, şi anume ca fiecare proprietar de câine să adune, dom’le, rahaţii de pe trotuar într-o punguţă. Corect, nimic mai civilizat! Dar chiar trebuie să-ţi impui punctul de vedere cu spume la gură şi să-ţi faci din asta un scop în viaţă pe care să mi-l bagi şi mie pe gât cu lopata? Acum trebuie să recunosc că oamenii ăştia sunt aceiaşi care, în general, în zilele lor bune postează pe facebook poze cu veveriţe cântând la muzicuţă şi citate din Lao nu-ştiu-cum, ei, săracii, nu au păreri personale, dar sunt împotrivă din principiu. Se propun petiţii online, lapidarea sau chiar condamnarea pe viaţă a celor care nu adună căcaţii patrupezilor. Numai poezii nu s-au scris pe tema asta, dar o să încerc eu una, care sper să-i mulţumească:

Căcatule de pe trotuar

Ce ai scăpat din maţ cu chin,

Atât aş vrea să te alin,

Că-mi vine să te bag în buzunar.

Măi oameni indignaţi, păi voi vreţi să rezolvaţi problema eliminând efectul, şi nu cauza? N-am zis eu asta, ci statisticile europene, dar cică România e cea mai coruptă, cea mai săracă şi cea mai needucată ţară din Europa. Am zis needucată, da? Trăim într-o ţară în care un locuitor foloseşte 4 săpunuri şi un deodorant pe an, o ţară în care nu e bine să dai mâna cu necunoscuţii fiindcă 50% nu se spală pe mâini după ce ies de la budă şi, ţineţi-vă bine!, o ţară în care 20% dintre români nu s-au spălat ni-cio-da-tă pe dinţi. Deci sunt şanse mult mai mari să mori în autobuz când îţi suflă unu’ din ăsta în nas sau dacă, Doamne fereşte!, îţi zâmbeşte, decât să cazi cu faţa într-un căcat de câine. Sincer, eu aş prefera varianta a doua!

De ieri însă, recunosc, am început să mă gândesc tot mai serios că e nevoie de o mobilizare generală pentru stârpirea elementelor antisociale, pe bune! În faţa mea, pe trotuar, circula o familie, compusă din 2 x bunici + 1 x copil. Mamaie mânca seminţe negre, de-alea dă floare. De unde ştiu? Păi le scuipa şi, fiind în urma ei, mi s-au prins şi mie două-trei în piept, că, deh, erau îmbibate cu salivă. Tataie fuma şi tuşea îngrozitor. Din când în când, flegma verde şi consistent pe jos (că doar nu era să scuipe în batistă!). Copilul, mai mult lat decât lung, urla de foame. I-a dat bunică-sa un croissant, micuţul de el. Ambalajul l-a aruncat în spate, dar eram pregătită şi l-am prins din zbor. Când să mă apropii, moşu’ s-a opintit puţin şi, cu mâna dreaptă, şi-a suflat mucii zgomotos, după care a durat ceva până i s-au desprins complet de degete. Copilul a prins faza şi a început să râdă cu gura până la urechi, arătându-l pe ăl bătrân cu degetul. Ăla, după ce l-a prins de guler, a început să-l zgâlţâie şi, văzând că m-am oprit în dreptul lor, mi-a făcut cu ochiul complice, după care a răcnit:

— Bă… puţoiule! Păi tu râzi de tac’tu-mare, mă? Bă, căcat cu ochi, dacă-ţi dau una acum, te adună doamna dă pă jos!

Şi uite aşa am adunat de pe jos primul meu căcat… Unul cu ochi. Ce m-am bucurat că nu aruncasem punga de la croissant…