Filozofie de policlinică sau până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii


Cum se numeşte, frate, chestia aia care te ajută să interacţionezi cu ceilalţi şi să stabileşti conexiuni? Parcă inteligenţă socială. Ei bine, la capitolul ăsta eu stau prost de tot. Nu ştiu cum se face, dar atunci când vine vorba de interacţiunea cu cei din jur, eu sunt complet defazată. Sau or fi ei, încă nu m-am dumirit, fiindcă mie mi se pare că, uneori, chiar fac exces de zel în a le face altora pe plac. Şmecheria asta cu pliatul după felul de a fi al celuilalt, zisă şi dezinvoltură socială, care în final ar trebui să ducă la o comunicare eficientă, e un mare bullshit. Eu m-am “pliat” atât de tare, încât postura mea naturală a devenit poziţia ghiocelului şi tot n-am rezolvat nimic. Mă rog, acum sunt mai conştientă că umblu cu încălţările nedate cu cremă… Pe scurt, dacă eşti amabil, politicos, concesiv, singura impresie pe care o laşi e la fel de memorabilă ca preşul din faţa uşii, sau poate chiar mai puţin, dacă pe ăla scrie “wellcome”. În concluzie, această dramă personală m-a făcut să caut soluţii care să mă ajute să interacţionez cât mai puţin cu necunoscuţii, şi în special cu instituţiile. Am devenit, aşadar, maestră în a evita contactul face to face, rezolv totul din faţa calculatorului: plătesc tot ce e de plătit online, îmi cumpăr ţoale online şi chiar mă doftoricesc online. Pot spune chiar că am dezvoltat o relaţie mişto cu roboţeii instituţionali, preferaţii mei fiind cei de la Orange şi ING, singurii care mă ascultă până la capăt. În fine, cu aia de la ING am avut un conflict iniţial, că mă tot punea să spun tare şi răspicat ce probleme am, cică avea ea nevoie de nişte cuvinte-cheie. După ce am urlat la ea de vreo două ori: “Sunt peltică, fă!”, ne-am conciliat. Am rămas prietene, o mai caut, din când în când, dacă mă plictisesc…

Din păcate, ieri am fost nevoită să sun la policlinica de care aparţin, pentru o programare, şi ăia n-au roboţei. M-am pregătit temeinic înainte. Mi-am făcut o stacană de cafea, am golit scrumiera, am luat două pastile de calciu, un xanax şi am şi mâncat de seară, deşi era dimineaţă, fiindcă ştiam că n-o să mă mai scol de pe scaun zece ore. Conform unui scenariu noir, dar nu imposibil, m-am îmbrăcat de stradă şi mi-am şi făcut, preventiv, o bocceluţă de spital, în caz că aş fi suferit vreun infarct sau vreun AVC în urma convorbirii telefonice. Cu o zi înainte, m-am vopsit, mi-am făcut pedichiura şi m-am epilat, inclusiv mustaţa, în caz că salvarea avea să mă ducă direct la IML. Singura mea alinare era faptul că aveam la dispoziţie patru numere de telefon. În momentul de faţă, sunt singurele pe care le ştiu pe dinafară. Am sunat încontinuu “decât” trei ore. Ce să vezi? Era ocupat. N-aş fi crezut că tocmai ieri toţi pensionarii aia care mă înghesuie pe mine în 381 erau acasă şi se programau la policlinică…

După două ore, am auzit în sfârşit o voce umană. Atunci, de emoţie, am făcut primul preinfarct. M-am fâstâcit toată şi am început să-mi recit poezia fără oprire. După două minute, m-am prins că doamna aceea doar îmi dădea legătura la programări. Telefonul a continuat să târâie… Am mai luat un xanax. Cred că a fost prea mult. Când mi-a răspuns tipa de la programări, mi se cam rupea mie de analizele şi de medicamentele maică-mii. M-a luat în focuri, că n-avea timp de stat la taclale. I-am vorbit rar şi silabisit, cum eram învăţată.

Bu-nă zi-ua!

Daaaa, bună ziua!

Aş dori o programare la doctorul de familie.

La ce doctor, doamnă? Spuneţi odată!

M-a pufnit râsul, dar era de la pastile…

A-the-na A-ris-to-tel, am zis, râzând şi mai abitir.

Şi ce găsiţi, doamnă, de râs aşa ca… (s-a abţinut să spună “ca proasta”).

Mă gândeam că… Aristotel era încă în viaţă când am început eu să sun la dumneavoastră. Voiam să zic Aristotel filozoful…

Aştept să vă hotărâţi!

Pe 18 se poate?

Nu!

Dar pe 21?

Nu, e în concediu!

Poate pe 30?

Nnnuu…

Am simţit că a ezitat şi m-am gândit că e cazul să bag p.c.r.-ul (pile, cunoştinţe, relaţii) la înaintare. Mi-am umflat plămânii şi am glăsuit cu tupeu:

Ştiţi, eu şi doamna Aristotel ne cunoaştem, suntem rude. Am sunat-o, dar dacă e în concediu are telefonul închis… (Hai că m-am scos!)

După aia mi-a venit să-mi dau un pumn în cap. Cum de m-a fulgerat ideea asta strălucită, când ăia pe-acolo ştiu tot ce mişcă? Ce dracu să spun?

Daaaa? (S-a simţit ironia.) Şi cine sunteţi dumneavoastră, mă rog?

Sunt… Sunt naşa ei. De botez (la naiba, p-asta n-avea de unde s-o ştie!).

Bine, doamnă, vă fac o favoare şi vă strecor aici pe 30, la ora 16.

Mulţumesc mult! La revedere!

Aloooo! Staţi aşa puţin! Doar n-o să trec aici… naşa doamnei Athena Aristotel. Cum vă numiţi?

Am amuţit.

Doamnă, mai sunteţi acolo? V-am întrebat cum vă numiţi!

Ăăăăă… Minerva Platon.

Ce-o să se mai bucure Athena când o să mă vadă!

Anunțuri

38 de comentarii

  1. Artemis Socrate, multumesc mult pentru destindere. Inteleg din pacate foarte mult, eu sunt atat de flexibila in relatiile cu altii de parca as fi contorsionista. Dau vina pe parintii mei pentru excesul de buna crestere (care poate sa fie interpretat, dupa cum bine stii, in mod total nefavorabil). Succes la intalnirea filozofica medicala.

    Apreciat de 1 persoană

    • Multumesc, Ioana! 🙂 Am aflat ca cica „afectiunea” asta de care suferim noi se trateaza. Pentru mine, din pacate, e prea tarziu, pana la varsta asta a avut timp sa se cronicizeze. 😀
      P.S. Sa mai vii pe aici! Politicoasa cum te-am simtit, stiu ca n-o sa ma poti refuza. 😀

      Apreciază

  2. Te duci impreuna cu Artemis Seneca si dati startul unei formatii muzicale pe acorduri filozofice si ritmuri divine 😀 O varianta mai telurica ar fi sa formam un grup al celor lipsiti de abilitati sociale, in special a celor legate de institutii.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Ai un har inegalabil de a face haz de necaz! 🙂
    Din pacate, daca ne intalnim cu oameni care si-au pierdut simtul umorului sau simtul cel bun, secventele pot fi „horror”. Nu stiu daca am numara pana la 10 (in gand) ar ajuta la ceva! Probabil ca nu!

    O seara linistita si inspirata sa ai!

    Apreciat de 1 persoană

  4. Doamnă, eu aş recomanda o partidă d-aia cu strigături de sexuleţ. Fo” doo ore aşa, minim. După care nu mai e nevoie nici de xanax, nici de buline de corazon, nici de altele. Parol!
    Numai de conexiune la net şi jucat mah jong de croazieră.

    Dar să nu uităm de culoar liber spre toaletă.

    Apreciat de 1 persoană

  5. Mai Minerva, m-ai distrat bine si mi-ai dat si o idee „filozofica” tare… Daca raman fara serviciu, o s-o fac pe „cumatra” si o sa ma ocup eu de „legatura nasi-fini”, ore in sir daca e nevoie, contra cost! 😀 Pentru tine graaatiiis. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  6. Relatia cu medicul de familie este o chestie foooarte delicata! Sunt una dintre fericitele care am o super doctorita si care in aproape 16 ani de cand ne stim, pot spune ca am o relatie de amicitie cu ea; exista un singur impediment : eu stau in Drumul Taberei si ea are cabinetul in Popesti-Leordeni 🙂 , dar, ce sa spun, in ciuda distantei, nu pot renunta la ea!!! Nu pot sa-ti spun de cate ori „m-a tratat ” prin telefon, iar penreu reteta lunara il pot trimite linistita pe sotul meu. Dar stiu exact ce vrei sa spui Oana, acum 3 zile, am stat 2h jumate la usa unui medic specialist, cu programare facuta in prealabil; eram asa de ravasita de asteptare, incat, in momentul in care in sfarsit am fost primita in cabinet, aproape ca uitasem de ce ma dusesem…nu aveam decat un singur dor, sa fug si sa-mi aprind o tigara! Ca de obicei, am ras copios citind articolul tau! Faza cu IML-ul e colosala! 🙂 🙂 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s