Aceste cuvinte ne doare

Am avut o copilărie frumoasă, care ar fi fost senzaţională dacă în viaţa mea n-ar fi existat Paulică. Acest nemernic de Paulică, pe care l-am urât cu patimă, era un băieţel care altă treabă n-avea decât să-şi facă cuiburile în copaci şi, evident, să-mi amărească mie viaţa. Cumva era laitmotivul fiecărui five o’clock pe care-l avea bunică-mea cu babele: “Ia spune-i tu lu’ tanti o poezie, să vadă ce frumos ştii tu să reciţi!”. De parcă lu’ tanti aia cu ruj pe dinţi şi cu proteză mobilă exact de poezia mea tâmpită îi ardea! Totuşi, ca să îi facă bunică-mii plăcerea, insista. Aşadar, mă conformam şi…

Paulică

Paulică stă-n copac

Şi nu ştiu ce să-i mai fac

Măi copile, eşti nebun

Sau eşti grangur, ca să-ţi faci cuiburile prin copaci?

La final, lumea aplauda frenetic, de parcă tocmai recitasem Luceafărul, apoi primeam o caramea şi eram trimisă la joacă. Dar nu, al naibii Paulică nu se dădea dus, fiindcă îl plăcea mamaie şi, oricâte poezii aş fi învăţat, tot nu scăpam de el. N-o să înţeleg niciodată de ce-ar trebui obligat un copil să delecteze audienţa cu poezii, cu atât mai mult cu cât e şi peltic, şi sâsâit. Sau poate tocmai de-aia! De câte ori zicea una dintre babete: “Ia uite-o, mânca-o-ar mamaia pe ea, ce scumpă e ea, aşa şişcavă!”, mă gândeam că asta era unica soluţie să scap de recitat, să mă halească naibii odată…

Ei bine, n-am scăpat! Şi au urmat jocurile copilăriei, şi cât le-am mai urât pe-alea la care trebuia să vorbesc sau să cânt… De ce, pentru numele lui Dumnezeu, trebuia să zic eu Antantirimogodancaracarasi şi Supercalifragilisticexpialidocious, de ceeeeee? De ce a trebuit să învăţ eu despre acidul dezoxiribonucleic şi de formaldehidsulfooxilatdesodiu la un liceu de filologie-istorie? Şi uite-aşa am ajuns un adult care nu numai că se teme de vorbitul în public, ci şi de cuvinte, în special de cele lungi. Cineva, acolo Sus, are simţul umorului, fiindcă meseria mea, în mare, în asta constă – în mânuirea cuvintelor şi vânarea greşelilor. S-a îndurat totuşi de mine până la urmă şi nu m-a obligat să şi vorbesc în public decât strictul necesar. Din păcate, strictul ăsta necesar îl consum uneori mai repede decât minutele din abonamentul de Orange… Drumul pe care l-am făcut săptămâna trecută la medicul de familie (v-am zis că mă duc!) m-a epuizat nervos. Una că doctoriţa mea era deja în concediu şi asta habar n-avea cine sunt, a doua că a trebuit să-i dictez medicamentele maică-mii, de-am trăit cu impresia că m-am dus la logoped. La final, am ezitat, neştiind dacă ar fi cazul să mai deschid discuţia.

— Spuneţi, vă rog! a insistat ea.

Deşi în momentul ăla prin capul meu trecea doar poezia cu Paulică, am reuşit să mă redresez la timp.

— Am o problemă şi cred că am nevoie de o trimitere…

— Vă ascult!

— Am o durere îngrozitoare… Ăăăă… Ăăăă…

— Păi spuneţi, doamnă, unde vă doare!

I-aş fi arătat cu mâna, dar ce eram eu, o ţopârlancă?

— Spuneţi cu cuvintele dumneavoastră, m-a făcut ea proastă în mod elegant.

Mintea mea urla la ea: “Mă doare muşchiul sternocleidomastoidian, sternocleidomastoidian, sternocleidomastoidian”, gura era mută. Măcar aveam o privire inteligentă.

Pierzându-şi răbdarea, m-a întrebat:

— Doamnă, de ce suferiţi dumneavoastră, pe scurt?

Atunci parcă o forţă invizibilă mi-a dat aşa o putere şi i-am răspuns:

— Pe scurt, de hippopotomonstrosesquippedaliofobie.

— Ce vorbiţi, doamnă, acolo? Ce-i aia hippopo…

— Fobia de cuvinte lungi!